Am ajuns
Posted by Alexandru Palade | Filed under Un nou inceput
Cu chiu cu vai am ajuns de trei zile in NY. Au fost trei zile pe care le-am trait la maxim fara sa vreau pentru ca a trebuit sa-mi caut cazare. Desi inca nu am terminat aceasta expeditie, vreau sa trag o linie si sa fac un mic sumar al acestor prime zile pe pamantul fagaduintei (?!) pentru ca altfel o sa incep sa uit.
Am aterizat. A fost un zbor lejer in care eu am dormit ceva din gen 8 din 10 ore desi nu ar fi trebuit ca sa ma pot sincroniza cu fusul orar. Dar avand in vedere ca cu o saptamana inainte nu am scos o medie mai buna de patru ore pe noapte sa zicem ca am recuperat ce am avut de recuperat. Asadar, revenind la aterizare. Dupa ce ma verifica o tanti si-mi da o stampila ma duc sa-mi iau bagajul. Singurul bagaj infasurat in plastic din otopeni de se uita lumea ca la poarta noua (nu am inteles niciodata la ce ajuta chestia aia, dar sor-mea e mai mare si o ascultam :D) il iau si mi-l pun in spate. Ies de la bagaje si toata lumea era asteptata de cineva. Numai eu, singur la multi km de casa incep sa ma invart sa-mi gasesc calea. Mi-am propus sa merg cu mijloace de transport public desi eram plecat de acasa de vreo 20 de ore. Zis si facut. Imi facusem traseul de acasa, aveam nevoie de un autobuz si doua metrouri. Problema: autobuzul nu accepta decat fie MetroCard (un fel de card Activ in Bucurestiul nostru), fie bani exacti, numai in monede. Bineinteles, cei mai mici dolari pe care-i aveam eu era o bancnota de 50$. Nu-i nimic. Ma duc la un magazin: “Can you break this into smaller bills?”, “Sure”. Si asa ma fac cu 20, 20, 10. “Coins?”, “Oh, no, no” cu un ranjet pe fata. Nu-i nimic mergem la urmatorul. “Coins?”, “Oh, no, no”. Ce aveti ma?
Mai aveam doar o sansa: al treilea magazin. Aici am mers la sigur. Ma invart pe acolo si ochesc ceva de 1.xx dolari. Imi cumpar un mar in tipla de vreo 4 lei. La naiba. Dar macar o sa am bani de autobuz. Da’ de unde atata noroc, imi da 50 centi in doua monezi de un “quarter” si restul in bancnote. Nici nu stiam ca exista bancnote de 1 dolar. Dar am aflat. “Coins?”, “Oh, no, no”. Parca vorbeam de ilegal.
Ma gandeam, la naiba, n-am unde sa mai schimb. Ma dusesem peste tot. Asa ca m-am dus la autobuz. Ii explic situatia, “Oh, no, no - only coins, man”. Eram deja de vreo ora in aeroport cu bagajele in spate si toata lumea era setata pe “Oh, no, no”. Incepusem sa-mi pierd rabdarea. Ma intorc in frumosul terminal 4 al aeroportului si ma pun pe cersit. Primele victime doua babutze care probabil treceau lejer de 70 de ani. “Oh, two dollars in coins - I don’t know…”. Si scoate una din babe un portofel si il varsa. Dom’le multe monezi. Dar se pare ca nu faceau doi dolari. In fine, mai scotoceste ea, se scarpina si se aduna. Imi da, ii multumesc si plec. Cu ai mei 50 centi, trebuia sa fac 2.50$ mai mult decat suficient pentru cei 2.25$ datorati autobuzului. Ajung in statie si ma pun pe numarat. Surpriza, am 2.15$. Ia la naiba ca m-a pacalit o baba (sau nu si-a dat seama, era muuult prea batrana, dar acuma cu americanii… nu stiu). Ma enervez, ma duc la persoana de langa mine ii zic ca vreau marunt. Imi da. Ce simplu a fost?
Bun, dupa o ora jumate in sfarsit ma pregatesc sa ma imbarchez in autobuz. Stand la coada sa intru in autobuz (sistemul autobuzelor de aici e exact ca si al Expresurilor de altadata din Bucuresti cu exceptia ca mai aveai un loc unde sa bagi niste monezi in caz ca n-aveai card) imi dau seama ca toata lumea e de culoare neagra eu fiind singurul alb. Zambesc lung in fata situatiei unice pana ce vad o privire intunecata spre mine. Imi revin imediat. Se invarte autobuzul ala pe langa aeroport si dupa vreo 20 min iese in sfarsit din aeroport (mare al naibii). Intra pe autostrada, iese de pe autostrada. Din momentul in care intra pe strada din oras, realizez ca astia au statii la cel mult doua strazi una de alta daca nu din strada in strada. Adica era ceva de genul, prindea 20km/h (ar trebui sa ma invat sa vorbesc in mile) si se oprea. Si tot asa. Foarte stresant. Dupa aceea imi dau seama si de ce, toata lumea care se urca de la 120kg in sus. Probabil ca era greu sa traverseze o strada (sunt rau). Ajung in locul unde trebuia sa iau metroul si la limita imi dau seama ca aici trebuie sa-l schimb - prin comparatie, transportul public din Europa de Vest are cativa ani (-lumina) inaintea transportului de aici. Pana si noi avem autobuze care te anunta urmatoarea statie. Dar ei au aer conditionat. Peste tot. Dat tare. Cred ca daca ar putea, si-ar pune unul si in chiloti. S-au dus vremurile mele in care mergeam prin oras cu slapi si in pantaloni scurti. Dupa ce urc la metrou (da, la statiile dinspre periferie se urca la metrou, nu se coboara - e construit in mare parte ca in Berlin, suspendat), imi cumpar in sfarsit un abonament MetroCard pe 30 de zile - 89$. Inca transform in lei. Vreo 3 milioane. Lejer. De vara. Iau metroul, il schimb la Atlantic Ave. si cobor in partea cealalalta in Brooklyn la Fort Hamilton Parkway.
Ajung la Ovidiu si Mira (cunostintele din Romania care au fost destul de dragute incat sa ma cazeze pana imi gasesc ceva propriu), stam de vorba. Una alta, imi explica de telefoane, internet, strictul necesar :). Dupa asta incep ca nebunul sa imi stabilesc intalniri pe urmatoarea zi cu persoane de pe craiglist ca sa vad apartamente. Si cad lat.
A doua zi ma trezesc la ora 5. Imi fac itinerariul pentru ziua in curs. Am de vazut patru apartamente in ditamai metropola pe care inca nici nu o vazusem inca. Vad care cum sunt statiile de metrou si la 9 ajung la primul apartament, in East Harlem (cartier tot de negri). Nimic deosebit, doar ca locul unde ar fi trebuit sa stau era ceva mai mare decat o debara incapatoare la noi. Dar incapea un pat si aveam si unde sa stau in picioare. Nu am pretentii. In schimb am pretentii la distanta fata de serviciu si as fi facut vreo 40 min. cel putin. Mi se parea cam mult, dar am retinut. De aici plec la un loc mai apropiat. Maxim douazeci de minute cu apartamentul la 3 minute de statia de metrou. Superb locul. Cladire de lux, portar, alea-alea. Betsy si ea foarte draguta, imi explica, ma invita sa stau jos, discutam. 1100$. Nici nu mai stiu sa transform in lei asta. Dar nu mai conteaza, ii explic ca e cam mult, dar mai vad apartamente si o anunt. In fine, o concluzie am tras din ziua aceea. Sunt foarte obsedati de “privacy” si liniste. Toata lumea mi s-a laudat cu faptul ca e un cartier linistit, ca cel cu care o sa stau nu zice nici “fas”, pleaca dimineata la 7 se intoarce la 10, nu ma deranjeaza nimeni, e ca si cum as sta singur, nu trebuie sa vorbesc cu el. Voi sunteti sanatosi?! Se pare ca e ceva ce pun pret ei foarte mult si absolut toate apartamentele la care am fost mi s-a zis chestia asta. Ajung acasa. Cad lat.
A treia zi ma trezesc la ora 6. Incep iarasi cu itinerariul. Caut statii de metrou, etc. Prima oara merg la o tipa, Justine, care se pronunta diferit de Justin cum i-am zis eu si m-a apostrofat. Ajung cam greu acolo, ori mi-a dat ea gresit initial adresa ori am gresit-o eu cand mi-am notat-o, dar intr-un final ajung. Urc sus. Imi deschide o tipa la vreo 23-25 de ani roz in cap, cercei in nas, buze, limba si poate si prin alte parti care nu am avut timp sa le observ. In mijlocul camerei in care ar fi trebuit sa stau eu o ditamai bara de striptease. Cred ca m-a vazut ca m-am uitat chioras (wau?) si mi-a spus imediat “totally removable”. Haha in gandul meu. Dar cea mai tare faza la tipa asta. Da sa-mi arate dulapul meu. Deschide usa. Zbum. Eu am stat in camin in ultimii trei ani (cu cateva mici exceptii) - stiu prea bine ce inseamna gandaci, m-am trezit cu unul pe fata in vreo doua nopti, nu-i problema, sunt obisnuit. Dar ce mi-a fost dat sa vad ca iesa de acolo, am zis ca nu e adevarat - “Oh, yeah, and we have a bugs problem”. Ma gandeam ca am ajuns in State sa dau 800$ pe o camera cu de patru ori mai multi gandaci decat aveam eu in camin. Cred ca am innebunit. Inchei repede discutia si o tulesc. Pe dupa-amiaza, mai merg la un ciudat, asta cu sa fie curat tot timpul, cu o fisa cu “house rules”, ca nu cumva sa gatesti vreodata, etc. A, si vorbea groaznic de incet. Efectiv ma aplecam spre el sa-l aud. Tot ce e posibil sa ma fi gasit si el un ciudat 
Pot sa zic ca nu-mi pare rau ca trebuie sa-mi gasesc singur cazare. M-a fortat sa vorbesc cu lume noua si sa ajung in locuri unde poate nu as fi ajuns singur. Revin un pic la Harlem, un cartier de negri. In a treia zi am fost acolo din nou ca sa vorbesc cu ciudatul care nu ma lasa sa gatesc (nu ca as fi avut de gand). Era sambata si totul era foarte animat. Sub metrou se stransese o groaza de lume in jurul unora care cantau de zor. Foarte frumos ce cantau. Lumea bea si dansa in veselie. Se simtea lejeritatea lor, mai putin in momentul in care trecea metroul si parca strica totul in capul meu. Dar ei nu pareau deranjati. Ma invart pe acolo (imi pare rau ca tot nu am avut curajul sa intru in discutie cu cineva sa-mi zica mai multe despre ceea ce parea a fi un fel de festival) si plec mai departe. Intru in “Piata Harlem”. Acolo numai lucruri traditionale sud-africane completate de genti, curele, tricouri. As fi vrut sa-mi cumpar o curea, dar erau mult prea ciudate. Aveam de omorat multe ore pana sa ajung la urmatoarea intalnire asa ca m-am invartit putin prin Harlem. Am intrat intr-un supermarket. Desi era a treia zi cand eram in NY, eram pentru prima oara intr-un supermarket. Cam aceleasi lucruri ca si pe la noi, mult mai diversificate, unele cu marca usor diferita Danone -> Dannon. Nu-mi aminteam cand mancasem ultima oara asa ca am zis hai sa incerc ceva nou. Vroiam sa-mi iau sa-mi fac niste sendvisuri. Am observat ca aveau ambalate numai in pachete mari si foarte mari. Cele mai mici erau vreo 300g de felii de ceva, dar nu am gasit pretul (nu stiu de ce, nu prea pun astia preturi la produse in multe locuri) si am zis sa nu ma pacalesc. Si totodata am zis ca vreau ceva diferit. Asa ca vad o cutie de (cred) suc pe care scrie “Apa de cocos” si pe una mai incolo “Suc de cocos”. Hmm, apa cu gust de ceva nu suna prea bine (in plus, era mai scumpa) asa ca am luat suc de cocos. Am mai luat un iaurt de baut si niste snacks-uri (semanau cu Lotus de la noi dupa poza). Ies afara, si incep sa mananc. Incep cu snacks-urile, binecunoscutul gust de plastic. A, am uitat sa zic ca in ziua anterioara ma oprisem sa mananc la un junk food din asta. Atunci de-abia am inteles ce de ce se cheama asa mancarea asta. Mi-am luat de la Kennedy Fried Chicken (haha) 6 aripioare si cartofi prajiti. Aripioarele parca aveau ochi cand mi le-au dat si mancai parca muscai din cauciuc si in unele parti din plastic. Cartofii - nu stiu exact ce se vroiau a fi. Eram flamand mort, dar nu am putut termina jumatate de portie. Revenind, snacks-urile pe langa ca erau plastifiate (le mai am si acuma - vrea cineva?) mai erau si foarte iuti. Am zis sa ma racoresc cu niste suc de cocos. Deschid. Era un lichid transparent cu consistenta apei si bucati solide albe care pluteau. M-a dus imediat gandul la gandacii din camin care-si gaseau sfarsitul in paharele de Stroh pe care neinitiatii nu reuseau sa le termine. Diferenta era doar de nuanta. Imi fac cruce si beau. Fac doi pasi pana la primul tomberon. Ca beam chestia aia sau ca dadeam la rate aceelasi gust il aveam in gura. Am zis doamne ajuta cu iaurtul. Intr-adevar, ala era mai bun si era si organic. Eram mandru de mine. Am reusit sa dau 4$ pe nimic. Cum savuram eu restul de iaurt vad o masina din aia de inghetata de ne-o amintim de prin filme sau de pe la Dexter’s Laboratory. Nu puteam sa ratez ocazia asa ca ma duc repede si imi iau un “Cherry Dip” ca arata bine. Alti 2$. Era o inghetata clasica la cornet cum gasim si pe la noi. Diferenta era ca inaintea sa ti-o dea cred ca o baga cu totul intr-un lichid rosu care se vroia sa aiba gust a cirese (dar - ati ghicit - avea gust a plastic). Am zis ca gata cu incercarile culinare ca in ritmul asta raman si falit si flamand.
Incep sa ma plimb in continuare prin Harlem (asa cum am zis, aveam ceva ore de stors) si mergand eu asa vad un hidrant spart, tot ca in filme. Super! Ma indrept spre el. Doi copii negri faceau dusul de seara. Ridic privirea de la ei si-mi dau seama ca o strada intreaga era plina de negri iesiti afara la un gratarel, la o muzica, la un sport. Eram vreo 5 albi care stateam si ne uitam ca prostii cum se distreaza aia. Trei dintre ei cu aparate a la Bianca si pozau ca la maimute. Mi s-a parut cel putin un pic ciudat. Dupa vreo 10 minute de observat, mi-am facut curaj. Si am inceput sa merg pe strada. Ma uitam in stanga si in dreapta, lume binedispusa, gratare, boxe IMENSE scoase in strada, lume dansand. Tot ce trebuia. Mergeam printre negrii aia, eu, un alb cu ochelari. Cred ca mi s-au tras multe priviri, dar nu am vrut sa le observ. Am mers linistit, zambind din cand in cand la cat de relaxati pot fi oamenii aia si cum si-au permis sa scrie pe un stalp “Block party on Saturday” si sa blocheze toata strada. Sunt curios daca aveau autorizatie de la primarie si daca asa ceva ar fi fost posibil in Romania. Am stat si m-am gandit un pic cum ar fi putut incepe o chestie din asta. Simplu banuiesc. Au iesit doi in strada si au stat de vorba. Au mai venit doi. Unul dintre ei a venit cu ideea, hai sa luam ceva de baut. Ceilalti au adus niste scaune, scarile-s un pic incomode. Dar parca e prea liniste, mai aducem niste muzica, data incet, sa nu deranjam vecinii. Mai iesa doi vecini, aduc niste alune. S-a incheiat ziua. Urmatorea saptamana, se continua. Nu vin numai sase oameni, s-a dus vestea. Vin 10. Aduc si ceva, un sendvis, doua. Sa treaca ziua. Muzica un pic mai tare, ca doar suntem mai multi. Si de aici, imaginatia zburda. Cat de imposibil e scenariul asta in Romania la blocurile/casele noastre? Pacat.
Inchei ziua asta (a treia) prin a merge la ultima camera care o aveam de vazut. Si in care vreau sa stau, dar sa vedem si daca ei vor (inca astept raspuns). Insa locul asta era in buricul targului. Cand am iesit din metrou, nu mi-a venit sa cred. Cladirile nu se mai terminau si in zare era si vestitul Empire State Building. M-a lasat fara suflare pentru cateva secunde. Lume agitata, galagie, am auzit in sfarsit si muzica mai cunoscuta - house. Cladirea in care e camera la care ma dusesem are si o terasa pe acoperis. Nu vezi asa ceva prea des. Chiar daca nu o sa stau acolo, o sa ma intorc sa fac o poza. Neaparat. Tot ce-mi lipseste e aparatul. Si cineva care sa stie sa-l foloseasca.
Acum e duminica. Vad ca nu prea raspunde lumea la solicitari de cazare duminica. Poate in sfarsit se odihnesc (am sa povestesc in alt articol de ce “in sfarsit”, asta e mult prea lung deja).
Inca mai citeste cineva ? 
July 13th, 2009 at 2:12 pm
Inca mai rad cu lacrimi;)) Tare povestea, ai fler la vorbe. Sau cel putin la a privi situatiile cu un ochi optimist si celalat ironic- cum imi place mie, de altfel;))
Bafta multa cu cazarea!:)
July 22nd, 2009 at 5:39 pm
Bavos, dom`ne, ai ajuns si in Harlem. Pfoai, neh, niciodata n-ai fost prea zdravan nici tu ;). timid da, zdravan … mneh
Just sit back and enjoy, my friend.
July 26th, 2009 at 10:41 pm
:)scoti si u o carte, facem si noi un ban?:P :))
July 26th, 2009 at 10:46 pm
nu stiu de ce primul verb e la a doua singular si al doilea la intai plural - cred ca imi scapa ceva.
dar, hai, iti fac cadou de ziua ta speranta asta ;))
July 26th, 2009 at 11:54 pm
:)) stai linistit, nu vreau sa mpartim castigul, m ar bucura doar:).
Iar de ziua mea nu vreau cadou sperante bre:).
July 26th, 2009 at 11:55 pm
*m ar bucura daca ai scoate o carte