Prima zi
Posted by Alexandru Palade | Filed under Un nou inceput
Asa, unde ramasesem…
La ziua de duminica. In ziua de duminica m-am relaxat. Mi-am dat seama ca mi-e cam imposibil sa ma mut intr-o cazare finala intr-un timp asa scurt si sa fiu si multumit de alegerea facuta asa ca am facut un pas mic inapoi si am zis ca ar fi cazul ca dupa o saptamana de agitatie sa-mi iau “liber”. Am fost doar seara sa mai vad un apartament si cam atata. La intoarcere de acolo am avut parte de o patanie interesanta, asa, de “bun-venit” in NY, dar pe care am sa o povestesc alta data ca mai sunt persoane, rude cu mine, care citesc ce scriu si nu as vrea sa le sperii chiar din primele zile.
Urmatoarea zi a fost prima zi din stagiul de practica la compania X. Asa ca ma scol de dimineata si in stilu-mi caracteristic ajung mai devreme cu vreo jumatate de ora. Iarasi trebuie sa pierd timpul facand ceva asa ca ma gandesc din nou la niste experiente culinare - insa avand in vedere ca urma sa fie prima mea zi am zis sa nu ma risc prea mult si am cumparat doua banane verzi de 50 centi fiecare. Atat de verzi incat atunci cand le-am desfacut am descoperit ca erau stricate. Sincer, atunci am crezut ca o sa mor de foame in trei luni de zile cat am sa stau aici avand in vedere si povestile din zilele anterioare. Asta pana cand…
Se face ora 9. Intru timid in cladire. Securitatea de la intrare imi cere pasaportul si chiar in acest timp primeste un telefon care intreaba de vreun intern ratacit - “Da, il trimitem sus”. Mi se da o legitimatie de vizitator (de care inca ma folosesc, se pare ca sunt un vizitator fidel al acestei cladiri) si un domn foarte dragut imi tine usa liftului ca sa intru (pentru asta era platit). Sa fac o paranteza. Am de foarte multe ori impresia ca s-au creat locuri de munca artificiale. Spre exemplu, acest domn (costum, cravata, ghiul, tot ce trebuie) nu face altceva toata ziua decat tine usa liftului pentru cei ce urmeaza sa-l foloseasca. Indruma toate persoanele, fie la un lift, fie la un altul (sunt vreo trei parca) si-ti ofera un calduros “buna dimineata”. Foarte dragut, ce pot sa zic - totusi, chiar asa? fie administratia cladirii vrea sa demonstreze fandoseala (am vazut mai multe cladiri asa), fie ca sa se scada somajul se apeleaza si la asa ceva - inca nu m-am lamurit. Oricum, revenind. Urc in lift si apas la etajul 4 dupa instructiunile primite.
Se deschid usile si vad scris “compania X” in litere jucause si colorate. Uhu! La receptie, alta securitate. Tura asta securitatea proprie a companiei. Mi se da alta legitimatie, tot de vizitator. Incepeam sa cred ca venisem pentru altceva, nu pentru un stagiu. Zic ca-l caut pe domnul R si dupa cateva mistouri imi dau seama ca era una din persoanele cu care vorbisem. Inceput bun. Incepe turul companiei. R ma duce din prima la cantina si-mi zice “ia si mananca, iti recomand clatitele”. Aratau bine, dar nu stiu de ce, stiam ca nu o sa-mi placa si chiar nu mi-au placut. Dar am zis sa nu insult recomandarile. Cat am stat la masa, mi-a mai povestit una alta, m-a intrebat daca am gasit unde sa stau, mi-a prezentat pe scurt ce o sa facem in ziua respectiva. Am iesit din cantina si chiar pe hol era un sir intreg de calculatoare, martor a evolutiei in timp a acestei tehnologii. Lucruri pe care nu credeam sa le vad vreodata, gen cartele perforate, ALTAIR, Commodore, dischete de 8 sau 5.25 inch cate si mai cate stateau dintr-un capat in altul al holului unele din ele chiar in stare perfecta de functionare. Holul asta unde erau calculatoarele era de fapt o parte mica din hol. Inca o paranteza. Cladirea e imensa, a doua ca dimensiune din NY. Are etaje extrem de mari ca suprafata. In ciuda acestui fapt, totul este amenajat ca spatiu deschis, cu exceptia cantinei (bineinteles) si a unor sali de conferinta. In rest, nu exista birouri separate pentru manageri sau mai stiu eu ce ierarhizare. Toti stam laolalta, ne deranjam unii pe altii si se lucreaza impreuna. Revin iarasi. Dupa ce-mi prezinta muzeul, incepem sa mergem pe hol si ajungem la un “micro-kitchen”. E o mini-bucatarie unde gasesti snacks-uri, iaurturi, sucuri, cafea, m&m :D, fructe, orice. In caz ca ti se face foame intre mese (?!). In caz ca n-am precizat, toata mancarea de la cantina si de la mini-bucatarie e gratuita. De fapt totul e gratuit. Sunt patru astfel de mini-bucatarii pe tot etajul, fiecare de o culoare diferita ca sa poata fi reperata usor. Una e galbena, una verde, restul nu le-am vazut sau nu-mi amintesc (dupa cum am zis, etajul e foarte mare). Mai departe pe hol dam de sala de jocuri (”games room”) - ping-pong, biliard, darts, scaune de masaj si altele care imi scapa acuma. Apoi ne oprim intr-un din salile de conferinta sa-mi arate cum se face o videoconferinta. Era 9 dimineata asa ca R imi zice: daca sunam in California inca e prea dimineata la ei, nu o sa dam peste nimeni; hai sa incercam in Dublin si incepe nebunul sa sune la habar n-avea cine. Eu, panicat, “nu o sa deranjam pe nimeni?”, raspunsul lui relaxat - “nu stiu, vedem acuma”. Spre norocul meu si probabil ca si a lui, se pare ca Europa dormea, nu a primit raspuns nici in Dublin, nici in Zurich si dupa trei incercari s-a lasat batut. Mai departe mi-a aratat o camera unde te poti relaxa fara sa fii deranjat. Avea un scaun cu masaj si ceva pe jos astfel inca sa poti trage un pui de somn daca vrei. Ah, si tot in camera asta mai era un aparat de facut zgomot alb. Habar n-am ce-i ala, nici el nu stie exact ce e, dar cica e pentru relaxare. Face exact ca un ventilator, nu stiu cum te-ar putea relaxa (deh, taranul la oras). Langa camera asta era camera de dusuri. Ma gandesc pe bune sa alerg pana la serviciu sa compensez cumva toata mancarea gratuita. Cred ca ar fi realizabil, dar pentru asta trebuie sa-mi gasesc un loc mai apropiat ca acuma stau mult prea departe. In tot acest tur ne mai opream din cand in cand si ma mai prezenta unuia altuia (n-am retinut absolut niciun nume, iar la o zi dupa am citit in cartea recomandata de Bianca ca e unul din cele mai proaste lucruri pe care puteam sa le fac). Toti oameni foarte diferiti. De la batrani de ziceai ca ei au inventat istoria calculatoarelor (si probabil ca unii de pe acolo chiar asta au facut) pana la oameni tineri; musulmani, arabi, crestini, orice altceva; albi, negri, maronii, galbeni; o diversitate incredibila care cel mai probabil da un plus mare acestei companii din orice punct de vedere.
Apoi m-a dus si pe la alte etaje, unde erau alte departamente (resurse umane / vanzari). La fel de impresionant numai ca tura asta oamenii imbracati la cravata, un pic mai seriosi si mai respectabili. Apropo, eram printre singurii care venisem in camasa din tot departamentul tehnic. Se pare ca se poate ajunge destul de bine si fara o cravata. Ma bucur sa mi se confirme asta. Ziua intai trece destul de repede cu toate explicatiile si cu toata mancarea asta gratuita - eu inca sunt socat ca o companie isi permite sa ofere asa ceva la aproape o mie de angajati. Nu vorbesc de sendvisuri uscate, nici de bonuri de masa si nici de cattering - vorbesc de cantina respectabila, cu bucatari recunoscuti (nu glumesc, chiar luni va fi o prezentare a unuia dintre bucatari pentru noua sa carte) cu salate care ti le faci cum vrei, cu gratare, sushi, deserturi de n-am crezut ca o sa guste limba mea vreodata. Of, trebuie neaparat sa incep sa alerg.
De marti incolo, incep sa devin mai relaxat. Metroul am inceput sa-l cunosc mai bine, stiu cand trebuie sa-l schimb sau cand trebuie sa ma dau jos. Recastig orele pierdute pe naveta citind. Si imi face deosebita placere, daca stateam mai aproape probabil ca n-as fi gasit timpul asta pentru carti. La munca inca nu fac prea multe, doar trebuie sa ma acomodez cu tehnologiile de aici (nu o sa intru in detalii). Astazi am participat pentru prima oara si la o videoconferinta. Am crezut ca o sa fie ca si cum te-ai uita la un film pe internet si l-ai vedea pe unul cum iti povesteste una alta lipsit total de interactivitate. Dar nu e deloc asa. Te simti de parca ai fi in sala cu interlocutorul, plus ca ai avantajul sa vorbesti fara sa te auda daca doresti asta. Poti pune intrebari si primi raspunsurile pe care la cauti chiar daca el e la cateva ore cu avionul de tine.
Tot azi ma luase lenea asa un pic dupa pranz (cum e normal, nu?) asa ca m-am ridicat din scaunul meu si am mers pe hol unde din loc in loc sunt niste fotolii mai comode decat scaunele de birou. Iau si laptop-ul cu mine si purtand o discutie cu sor-mea despre filosofii uitate, ma fura un pic peisajul si atipesc. Eu inca sper ca m-am trezit cand capul meu era in cadere libera si ca n-a fost prea evident lucrul asta pentru toti trecatorii de pe hol - nu de alta, dar nu ar da prea bine ca un intern care de-abia a inceput stagiul sa doarma de zor pe holurile companiei. Stiu ca am zis cateva paragrafe mai sus ca exista o camera in care poti dormi, insa am o singura problema: nu o mai gasesc. Si mi-e cam rusine sa ma duc la R sa-l intreb “auzi… pe unde era camera aia in care se putea dormi?”.
Apropo de R, pe la ora 17 vine la mine si ma ia sa mergem la ceva ce trebuie sa facem “neaparat, ca altfel suntem dati afara”. Se pare ca filiala din NY a acestei companii are ceea ce se numeste TGIAF. Ca sa pot explica ce e asta trebuie mai intai sa va explic ce e TGIF. E o prescurtare de la “Thank God It’s Friday” (multumesc lui Dumnezeu ca e vineri) si consta intr-o petrecere la sfarsitul zilei de vineri in una din filialele companiei de pe coasta de vest. Ca sa fie originali, astia din NY au venit cu acronimul TGIAF care e prescurtarea de la “Thank God It’s Almost Friday” (multumesc lui Dumnezeu ca mai e inca putin si e vineri) si consta intr-o petrecere, joia seara de data aceasta. Petrecere e mult spus, e ceva de relaxare, cu bere, vin si (iarasi) mancare.
Dupa un pic de somnic si un pic de petrecere, ma pun sa mai lucrez ceva. Dar ma opresc repede ca se face din nou ora mesei. Asa ca mai iau o pauza si plec iarasi inspre cantina ca sa mai pap oleaca. Incepe sa-mi placa aici. Si ca sa fie tura completa, dupa ce au plecat mare parte din angajati am inceput si eu sa incerc sa ma plimb pentru prima oara cu trotinete din alea pe doua roti (nu stiu cum se cheama) de genul astora. Trotinetele astea reprezinta mijlocul de transport pe holuri. Exista parcari pentru ele din loc in loc si in rest te poti plimba nestingherit pana unde trebuie sa ajungi. Mai greu e pe scari, dar folosesti liftul incapator si aia e.
Trecand peste lucrurile astea de suprafata, incep sa ma simt din ce in ce mai mic aici. Daca aveam oarecum incredere cand am plecat din Romania ca din punct de vedere tehnic nu sunt chiar tabula rasa, m-am inselat amarnic. Aici am realizat ca de fapt cunostintele mele sunt un zero mai mare si ca, prin comparatie, par pietricica care inca reuseste sa se tina de un munte fara sa o ia la vale. Trecerea brusca de la anturajul cu care ma comparam acum cateva luni la oamenii pe care-i vad aici ma debalanseaza un pic, dar (sper eu ca) ma motiveaza. Sunt oameni care respira pasiunea lor.
Oricum, vine weekend-ul. Trebuie sa ma pregatesc de ceva ore libere si sa nu mai povestesc atata de trecut. Sunt in NY.
July 22nd, 2009 at 5:50 pm
e normal sa te simti asa, micule vagabond cu nas rotund :D… e normal si bine sa fii mic, sa iti aduci din cand in cand aminte si sa te convingi (acum) ca sunt oameni cu mult mai buni decat tine. ha ha. suna cinic, dar toti avem nevoie de asta
ce fain e, Doamne. imi pot inchipui tot ce scrii. du-te, cunoaste, respira-i. senzatiile asta sunt once in a lifetime. pacat ca ei nu ar simti la fel daca ar veni la noi. sau oare da? si asta nu pentru ca nu am avea noi ce oferi, dar cred ca ei nu au aceeasi deschidere sau acelasi tupeu
muchas baftas, jose armandoooooo yo soi embarasaddaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
*pentru rudele care citesc postul, glumesc!*
*pentru toti ceilalti, nu glumesc!*