Prima jumatate de luna
Posted by Alexandru Palade | Filed under Un nou inceput
Fsss…
Desfac o bere. Ieri am fost la supermarket si pentru prima oara de cand sunt aici mi-am cumparat bere. Multa cred ca dupa standardele lor ca pachete mai mari de atat n-am vazut. Doisprezece sticle de 330 ml. Deci patru de litri de bere e maximul de bere pe care ai putea sa-l iei. Nu te opreste nimeni sa iei mai multe pachete (sau baxuri ce-or fi), dar parca ma gandesc cu jind la sanatoasele noastre PET-uri de bere. Inainte sa vin aici pe toata lumea care apucam sa intreb ceva despre state, ordinea era asa: cat e de scump NY-ul, cat sunt taxele de mari si cat e de scumpa berea. Nimeni n-a fost in stare sa-mi zica, asa ca fac un rezumat aici pentru referinte ulterioare: la festivalul de saptamana trecuta am dat 7 dolari pe o bere, la un restaurant din centru am dat 6 dolari pe bere, pe plaja am dat 4 dolari pe bere, la supermarket 1.xx pe bere. Toate astea sunt la 330ml si nu includ taxe (si bacsis dupa caz). Un pont si mai bun - am gasit la coltul strazii un magazin polonez unde se vinde marfa mai de-a noastra unde am gasit bere la 500ml cu 1.40. Asta cred ca e printre cele mai bune preturi. Prea ieftina nu e daca ne raportam la noi. Din punct de vedere al calitatii, parca-i lipseste ceva, acea un pic de amaraciune care face apa sa fie bere. Nu-mi plac berile amare in general, dar asta e parca prea dulce si nu o simti.
Fsss…
Desfac o bere. V-am zis ca nu imi plac berile la 330ml oricat de ieftine ar fi? Am senzatia ca sunt betiv. Se duc prea repede.
Bun, acuma ca am facut balada berii pot sa ma intorc sa mai povestesc una alta din acest New York. Luni am incercat o jumatate de zi sa printez un formular la una din multe imprimante din companie. Atat de multe si bine ascunse, incat sunt indicatoare speciale pentru locatia imprimantelor din loc in loc. Am tras la cea mai apropiata de mine. Era alb-negru, mie imi trebuia color. Trag la una color, se blocheaza hartia in imprimanta. Trag la alta color, dar efectiv nu o gasesc. Am cautat imprimanta aia un sfert de ora pe tot etajul, nu am reusit sa o gasesc. A patra a fost cu noroc. A trebuit sa merg mult, dar am gasit-o. Si am fost fericit. Formularul atat de important era pentru a doua zi cand trebuia sa aplic pentru SSN (in traducere libera un CNP la noi) ca cica e obligatoriu. Daca e obligatoriu, nu se discuta.
Marti ma trezesc mai de dimineata decat de obicei ca sa merg sa aplic. Cu formularul completat, ca un scolar in prima zi de scoala, ma indrept spre Fulton Street (strada Fulton). Parca mersesem prea mult de la metrou asa ca incerc sa intreb pe un nene care statea si fuma pe trotuar (nu mi-e clar inca daca au voie sa fumeze in public sau nu). Imi explica ca nu e din zona, dar pot sa intru inauntru ca “baietii aia trebuie sa stie”. Acuma daca ma uit inapoi cred ca a facut un misto mare ala de mine. Fara sa ma gandesc, intru inauntru si ridic privirea - doi oameni imbracati in uniforme militare, fiecare la biroul lui - era un loc unde se recrutau oameni pentru marina (unitate din armata americana). Dupa ce ma pierd un pic, intreb:
Eu: “- Do you know where Fulton St. is?” (Stiti unde este strada Fulton?)
Unul din ofiteri: “- What did you say, son? You want to enroll in the marine?” (Ce ai zis, fiule? Vrei sa te inrolezi in marina?)
Eu: “Ăăăă… ăăă…”
Acelasi ofiter (rade): “Down the street.” (Mergi inainte)
Eu (cu gandul ca si-au facut rasul pe ziua de azi cu mine): “Thank you.”
Dar nu am scapat asa usor. Engleza mea de balta ma da de gol:
Celalalt ofiter: “Where are you from?” (De unde esti?)
Eu: “Romania.”
Celelalt ofiter: “Aaa… Ceaucescu.”
Eu (valeu, trebuie sa plec): “Yeah…” (Mda…)
Nervos ca Romania = Ceausescu ma duc sa aplic pentru SSN-ul ala. Ma gandeam ca e un prilej bun sa vad bugetarii lor si daca au aceleasi “tristeturi” ca la noi. Cand gasesc cladirea, o coada-n strada de nu-mi venea sa cred. Eu in jumatate de ora ar fi trebuit sa fiu la serviciu si coada se intintdea jumatate de bloc. Il intreb pe un nene de la coada pentru ce stau si mi-a zis sictirit: “IRS” (Taxe). A, perfect. Eu nu stau pentru asta. Dau sa intru, un gardian - nu, nu, pe cealalta usa. Ma conformez si intru pe dincolo desi se ajungea in exact acelasi loc, la exact aceleasi lifturi. Securitate ca in aeroport, scanare, dat cureaua jos, mai ca intram la Pentagon. Urc la etaj, un gardian pensionat probabil de 10 ani ma intreaba daca am formular. Ii zic ca da, si ma trimite la coada. Destul de maricica coada, numai ca spre deosebire de la noi, a mers mai repede decat ma asteptam. Pana ajung la ghiseu. O domnisoara de-abia intrat in tura imi ia formularul si incepe sa-mi completeze datele.
Fss…
Desfac o bere. V-am zis, sunt mult prea mici, iar articolul asta prea lung.
Tasteaza acolo ea intr-o fericire, trage la imprimanta si-mi da sa semnez. Mergand pe sfatul de la Vasile ca sa nu semnez niciodata ca primarul, imi iau 10 secunde de la sine putere si citesc in diagonala ce-a printat tantea aia. Stau pe strada 499, in loc de 49. Ii trag atentia respectuos si ea repede imi cere formularul inapoi. Face modificarea, printeaza iar si imi da din nou la semnat. Acelasi protocol, descopar ca ma cheama “Alexandro”. Imi placea cum suna, dar nu se pupa cu pasaportul. Ma nascusem in “Bacao” (cred ca avea ceva probleme cu litera ‘u’ pe tastatura - iar sunt rau). Reusesc sa prind greselile astea inainte sa-mi ceara iarasi formularul. Nu stiu de ce, avea un fix sa-i dau imediat formularul gresit inapoi. Ma rog, i l-am dat. La al treilea formular printat, s-a desteptat si imi zice: “verifica acuma tot”. Cu zambetul pe buze, “sigur ca da” (in gandul meu, daca m-ai fi lasat din prima… ce repede scapam amandoi unul de altul). Din fericire, cifra magica si-a zis cuvantul si nu au mai fost greseli. “Asteptati doua saptamani sa va ajunga la adresa data si daca nu ajunge, veniti inapoi”. Hehe, bine ai venit in Romania, ca la fel facem si noi. Ies de acolo cu nasul pe sus ca mi-am terminat treaba inainte cozii care de-abia intra in cladire si plec inspre serviciu.
Va mai amintiti de camera aia denumita sugestiv “Quiet room” (Camera de liniste) pe care ziceam ca nu o gasesc. Ei bine, in momentul in care era sa adorm a doua oara pe holul etajului in vazul tuturor, mi-am spus ca nu se mai poate. Trebuia sa iau o atitudine si am inceput sa caut camera. Se pare ca pe reteaua locala toata camerele si pozitiile lor sunt bine definite si descrise. Asa ca tot ce a trebuit sa fac a fost sa dau o cautare si sa o gasesc. Etajul sase, langa dusuri. Minunea tehnologiei. Dupa masa de pranz, ca un lenes veritabil ce sunt imi tarai fundul pana la etajul sase. Intru in camera, imi pun ceasul sa sune si adorm linistit. Ah, sa tot muncesti asa. Inainte sa adorm am incercat si aparatul ala de zgomot surd (sau alb) de care vorbeam tot intr-un articol anterior. Nu stiu exact daca chiar face pe cineva sa se relaxeze, dar pe mine sigur nu. Face exact ca un ventilator, dar un pic mai artagos. L-am inchis imediat cu ideea ca linistea e mai sfanta. Si a fost.
In weekend am reusit performanta sa alerg dupa doi iepuri si sa nu prind niciunul. M-am straduit mult ce-i drept. Pentru ziua de sambata (ziua in care mi-am propus sa fac altceva decat sa stau in fata calculatorului) aveam doua optiuni: fie sa merg la “City Chase” (alergatura prin oras), fie sa merg la un munte din apropierea New York-ului. Alergatura asta ar fi fost ceva de genul sa faci diferite lucruri prin oras, intr-o cursa cu alte echipe. Ar fi fost foarte interesant pentru ca as fi avut ocazia sa mai cunosc NY-ul, doar ca pana la urma am ramas fara un partener (echipele erau de doi oameni). Am aflat tarziu ca nu mai pot participa si se pare ca si pentru munte a fost prea tarziu sa ma hotarasc. Un pic dezamagit, dar cu timpul extra pe care l-am avut sambata am reusit sa fac ceva ce de mult imi doream: sa caut un program de master pe care as vrea sa-l urmez anul viitor. Se pare ca exista mult mai multe programe de master decat mi-as fi imaginat si alegerea nu e deloc usoara.
In timpul saptamanii am dat la serivicu peste o stagiara romanca (Simina) in aceeasi companie. M-am bucurat extrem de mult sa vad ca nu-s singurul roman care face un stagiu acolo. M-am bucurat si mai mult cand am aflat ca ea incepuse de mai mult timp stagiul (face facultatea in Canada si vacantele sunt altfel) si ca deja se imprietenise cu o groaza de stagiari. Asa ca duminica asta, m-a invitat si pe mine sa ne intalnim sa iesim la o seara in oras. Super! Am mers initial sa mancam undeva si apoi ar fi trebuit sa ajungem la un film sau o piesa de teatru. Din pacate, dupa masa nu am ramas decat trei oameni: Simina, Irina (o blonda din Ucraina care nu lucreaza la compania X, ci e un office manager (nu stiu sa traduc) pentru o companie de turism) si eu. Pana la urma n-am vazut niciun film, dar ne-am plimbat cu metroul. Am realizat la un moment dat ca niciunul nu stiam exact cum trebuie sa ajungem unde ne-am propus. Fetele au inceput sa se uite pe o harta si sa discute despre cum sa ajunga. Ca o paranteza, metroul de aici e pe zile si intervale orare. De exemplu un metrou care merge in weekend, s-ar putea sa nu mearga in timpul saptamanii si invers. Mai ales ca acuma sunt lucrari de reabilitare, e putin dat peste cap. Oricum, in fiecare statie, conductorul anunta prin niste boxe mai vechi ca mine ce modificari are trenul (dar niciodata nu se intelege prea bine, deci trebuie sa pui tu cap la cap toate cuvintele). In mod normal, as fi luat problema in maini proprii si as fi propus solutia care mi se parea mie cea mai buna sa ajungem la destinatie. Dar mi-am dat seama ca am doua fete in fata, deja impacientate si am zis ca trebuie sa fie interesant sa ma las pe mana lor. Odata pentru totdeauna trebuia sa fie distrus mitul ca fetele nu prea se orienteaza in spatiu, mai ales ca vorbim de oameni de la un anumit IQ in sus. Am coborat din trenul in care eram, am iesit in ploaie, am traversat strada, dar ne-am suit in acelasi tren (in aceeasi directie), am schimbat la urmatoarea statie (in directia opusa, cu acelasi tren). Asta e pe scurt, ca intre timp am tras niste rasete zdravene. Oricum, nu dezvolt mai mult ca risc sa par misogin (stiu, deja e prea tarziu), dar mitul e tot acolo.
Lasand prostiile la o parte, incep sa ma acomodez aici. Parca nu mai imi este atat de greu sa merg sa discut cu lume noua (desi sunt departe sa fi reusit ce mi-am propus ca prim punct in articolul Am plecat) si parca incep sa ma simt in largul meu. Ceea ce pentru mine este foarte important. M-am acomodat mai repede decat ma asteptam, dar nu la fel de repede pe cat mi-am propus. Mai am de muncit la capitolul asta, dar totusi consider ca nu a fost un inceput rau.
July 27th, 2009 at 6:27 pm
Asta mai trebuia, sa te inrolezi in marina. Noroc ca erai pe fuga ca altfel te credeam in stare
Sa bei o bere si pentru mine si sa ne tii la curent cu ce se intampla la NY! Bafta multa!
July 28th, 2009 at 4:11 am
Haha, eu nu ma vedeam in stare. Nu vezi ca-mi trebuie bere sa functionez?
July 28th, 2009 at 4:05 pm
Alcool si droguri, mancare si somn. Traiesti periculos. Ti-am spus ca o sa iti fie dor de berea noastra. Aparent ai ajuns la cuvintele mele. Oricum vezi sa nu se prinda aia ca ai venit numai pentru fotolii si mese cu italieni.