Prima luna
Posted by Alexandru Palade | Filed under Un nou inceput
Da, e adevarat.
A trecut o luna de cand am plecat si mi s-a confirmat la fiecare pas - a trebuit sa-mi reinnoiesc abonamentul de transport public, sa-mi reincarc cartela de telefon si sa-mi platesc chiria. Alti bani, alta distractie. Dar am pasit intr-o luna noua.
Marti am fost la mult apreciatul “Phantom of the Opera” (”Fantoma de la Opera”). Tin minte ce lupte se dadeau in mintea mea inainte sa cumpar biletul. Pe de o parte o auzeam pe sor-mea: “daca nu te duci la cel putin un spectacol pe Broadway, te bat”, si pe de alta parte auzeam: “55$… 200 ron… 70 de beri… 200 ron… 55$”. Dar de la sora mea nu am avut parte decat de sfaturi bune pana acuma asa ca am zis sa risc. Dupa o sedinta care s-a prelungit mult prea mult la munca, am fugit spre punctul de intalnire cu ceilalti stagiari. Am ajuns, bineinteles, ultimul, dar nu mi s-au aruncat priviri prea urate. Luam trenul si iesim la strada 40 si ceva (imi scapa acuma numarul). Recunosc locul, fusesem cu cateva saptamani in urma sa vad o camera de inchiriat. O luam printre gramada de lume inspre teatru. Regiunea asta e foarte incantatoare si atragatoare de turisti pentru ca vreme de cateva strazi sunt numai teatre de la un capat la altul. Care mai de care cu spectacole mai impresionante. Acuma, la cozi eu am mai stat - la o paine, la un spectacol, la o shaorma si credeam ca nu o sa pot fiu impresionat de lungimea unei cozi. De la intrarea din teatru in stanga si in dreapta se formasera doua cozi. Coada din stanga era limitata dupa vreo 100 de metri de faptul ca se termina strada. Slava Domnului. In schimb coada din dreapta se intindea nestingherit. Era sapte fara un sfert si toata lumea trebuia sa intre in sala pana la sapte. Culmea e ca s-a reusit asta. Dupa ce ne-am invartit noi ca niste curci bete ca nu stiam la care coada sa stam, daca ne trebuiau bilete normale (noi le luasem de pe Internet), ca trebuia sa mai vina nu stiu cine — pana la urma am intrat fara sa mai stam la coada. Ca niste est-europeni civilizati. In principiu eram din Ucraina, Polonia, Romania si un israelian. Intram pe primele doua usi, dam de un nene care se facea ca verifica bagajele de (probabil) bombe. Nu stiu exact ce vedea el in fractiunile de momente in care-si arunca privirea in geanta ta, dar probabil ca sunt atrenati special! Cu voiosie ne-am indreaptat spre locurile noastre. Am fost de-a dreptul impresionat cand am intrat in sala - o sala pe vreo 3 nivele daca nu ma insel, dar cu o inclinatie a scaunelor foarte mare. De sus de unde stateam noi (bineinteles, cele mai ieftine bilete pe care le-am gasit), aveai impresia ca ai toate sansele sa te duci in nas. Si departe scena, ăhăăăă, dar se vedea foarte bine - si aveam si ochelarii. Deci totul era sub control. Cu limba a fost problematic un pic ca trei cuvinte intelegeam, al patrulea nu prea, dar se pare ca nu am fost singurul in situatia asta. Toata lumea stie ca eu nu prea ma omor cu teatrul si mai ales cu muzicale, dar am fost dat pe spate de spectacol. Lumini, efecte, costume, toate sincronizate pana la cel mai mic detaliu. Si ce a pus intr-adevar capac pentru mine e ca sub scena era orchestra. Adica toata muzica de acolo era in direct, cantata doar pentru tine, nu de la o caseta la mana a doua pusa la niste boxe paraitoare. Asa da, parca as mai merge si a doua oara cu drag. Si probabil ca o sa merg la Billy Elliot ca cica si asta trebuie sa fie bun.
Dupa spectacol, am fost la un bar belgian cu diverse tipuri de bere. In principiu nu sunt pretentios cand vine vorba de un local - dar terasa Lotus din Regie din primul an era mult superioara terasei unde am stat. Si nu m-ar deranja pana la urma. Ma deranjeaza insa cand dau pe un pahar de bere 7$ si un bacsis de inca cel putin un dolar. E un pic cam mult pentru mese lipicioase, scaune dintre cele mai incomode, mirosuri imbietoare si serviciu execrabil. Apropo de mirosuri imbietoare, sa fac o paranteza. Nu stiu cum de n-am scris pana acuma despre asta, dar daca pana acuma mi s-a parut ca Berlinul e unul dintre cele mai murdare orase pe care le-am vazut, de acum aceasta onoare revine - de departe - New York-ului. Si cred ca o sa ia mult timp pana sa ajunga sa-l intreaca cineva. Sa va explic cum functioneaza la ei ridicatul gunoiului. Dimineata sau seara, adiminstratorul blocului sau direct persoana care locuieste scoate gunoiul in plin… trotuar. Il pune acolo, chipurile in niste saci legati, si nu-l misca nimeni pana nu vin gunoierii. Care nu stiu care si cum sunt ca niciodata nu-i vad ridicand vreun sac. Probabil ca-i ridica la un moment dat de nu se cladesc munti. Si puteti sa va imaginati cum mirosul de la un scutec folosit se imbina cu o rosie stricata si cu caldurile de 30-35 de grade (ati prins ideea) si tu om parfumat cat de cat, fie mireasma de doi lei, ocolesti sacii. Inca o data, nu stiu cand ii ridica, dar incontinuu exista acest miros imbietor pe strada. E ceva de necrezut. Probabil ca asta e singura solutie pe care au putut sa o gaseasca in lipsa ghenelor echivalente de la blocurile noastre, dar sunt sigur ca trebuie sa fie si alte solutii, barem ca pui doar un tomberon mai mare cu un capac. Si nu va imaginati ca asta se intampla numai unde stau eu, absolut peste tot e asa, chiar si in mijlocul Manhattan-ului unde dai 2000$ pe chirie pentru o cutie de chibrituri. Oricum, exista si o parte amuzanta in toata chestia asta. Ai ocazia sa vezi tot ce se arunca: canapele, saltele, calculatoare, haine, bocanci - in plina strada, in plina zi. Te amuza, te gandesti la filmele in care fata-l da afara pe baiat din casa - exact asa si astia. Si gata paranteza. Dupa un pahar de bere scumpa, ne-am indreptat spre casa. In tren, am reusit performanta sa adorm. Dupa calculele mele sumare cam aproximativ 40 de minute le-am sforait cu ghiozdanul in brate. M-am trezit la o statie dupa statia mea, in timp ce se anunta inchiderea usilor. Am sarit ca ars. Am luat-o in directia gresita dupa ce am coborat, desi mai fusesem pe acolo chiar cu cateva zile in urma - inca visam. Am ajuns pe la unu acasa. A fost o zi buna.
Ca tot am inceput cu gunoiul, sa va povestesc si ceva mai haios. Acum vreo doua-trei saptamani Ovidiu (una din persoanele la care stau) si cu mine am vazut la un moment dat o umbra prin casa. Parea sa fie un gandac, dar parca prea mare - era un mic soricel. Mira (sotia lui Ovidiu) s-a panicat cand a auzit povestea, iar Ovidiu a inceput sa dea cu nu stiu ce spray-uri prin casa. Bun. A trecut ceva timp si saptamana trecuta, intr-una din nopti, la vreo jumate de ora dupa miezul noptii, bate Ovidiu la mine in usa si intra in camera: “Dormi?”. Eu dupa doua beri, abia atipisem si somnul era mai mult decat dulce: “Nu… cred”. Ovidiu: “L-am vazut! A intrat la tine in camera!”. Buimac, ma uit la el ca prostu’ si dupa cateva secunde imi pica fisa. Si uite asa se apuca baietii - un doctor si un inginer - sa planuiasca gand rau bietului soricel. Avem o groaza de valize mari, care cum a venit in State, asa ca le-am luat pe toate si am construit o poteca pentru el de la mine din camera pana pe holul blocului. Si incepem sa rascolim toata camera. Sa ne fi vazut oameni in toata firea - cum mutam o cutie, cum saream in sus, ca poate era balaurul acolo. Dupa vreo cinci minute de cotrobait, ma intorc la Ovidiu: “Sper ca n-ai chef de mistouri la 12 noaptea”. “Nu ma, l-am vazut, pe cuvant, a fugit aici, dupa cutie”, in timp ce mutam raftul de biblioteca. Dupa vreun sfert de ora renuntam la idee. Nu-l gaseam si pace. Ovidiu s-a gandit sa inchidem lumina si sa ne retragem in bucatarie - poate, poate. Am incercat-o si pe asta. Nimic. Oricat de distractiv mi se parea, m-am dus si m-am culcat ca ma astepta o noua zi. A doua seara ma intorc, Ovidiu cu un zambet mare pe buze: “L-am prins!”. A cumparat o groaza de capcane si otravuri si gasise si ascunzatoarea lighioanei din camera mea. A indesat spuma din aia de se umfla si otrava si acid boric in ea de mi-era mila de bietul soarec. Si acuma toata casa e plina de acid boric. Nu stiu exact - ajuta la ceva?
Imi pare rau, dar o sa sar la sfarsitul de saptamana - ochii imi sunt prea grei si iar nu-l termin daca ma mai lungesc cu povestile, oricata placere mi-ar face. Sambata am iesit cu Erez (israelianul) la o plimbare in parc. De fapt nu am vrut sa ne plimbam - gasisem pe site-ul de la CS ca se pune de-un picnic in “Prospect Park”. Desteptul de mine nu iau nicio data de contact ca am zis ca-i gasim noi, dar s-a dovedit a fi un parc cat Herastraul probabil si toata lumea era la picnic acolo. Ar fi fost cam greu sa gasim asa ca am renuntat repede la idee. Dupa ce ne-am plimbat vreo 200 de metri am hotarat de comun acord ca am facut prea multi pasi asa ca ne-am asezat la umbra si ne-am intins pe iarba. Am stat de vorba ceva timp, dupa care am inchis ochii. Mi-am luat somn instant - nu stiu cum se face, dar de o luna de cand sunt aici, cum ma intind un pic, cum adorm - desi erau destul de incomode damburile de sub mine. Dupa puiul de somn, ne-am indreptat sa mancam - ca asa e frumos. In drum spre, am gasit si un cinematograf, asa ca ne-am luat bilete pentru mai pe seara. Am mancat la un restaurant italian. Excelenta mancarea, mi-am luat niste paste Alfredo - nu mai incercasem, dar Erez mi le-a recomandat. Un pic cam grase pentru gustul meu, dar garnitura de bere (stiu, nu se bea bere la paste) si-a facut datoria. Inca o paranteza despre localurile de aici. Sunt inghesuite. Astia cred ca sufera de lipsa de spatiu rau de tot. Mesele una langa alta, chelnerii trebuie sa se intoarca sa treaca pe langa masa ta, etc. Ca sa nu mai zic ca toate resturile din bucatarie erau scoase prin fata clientului care savura mancarea deosebita. Inchid paranteza. La masa alaturata un italian la vreo 35 de ani cu maica-sa probabil. Tipul asta homosexual. Nu ma pricep, nu vreau sa pun etichete fara sa stiu sigur, dar nu am cum sa gresesc. M-a amuzat teribil. Am intrat in vorba cu el (dupa cum ziceam, mesele erau practic alaturate), iar la plecare imi zice ca seman foarte bine cu nu stiu ce actor. Erez, intr-un moment de inspiratie divina, ii completeaza imediat pe italian: “Da, si e si homosexual” (referindu-se la mine). El saracul a vrut sa faca o gluma, dar bursucul asta de italian s-ar putea sa se fi simtit vizat asa ca Erez cand a realizat ce a zis si si-a cerut scuze imediat. Am iesit cat mai repede din restaurantul ala si am inceput sa discutam despre “political correctness” (nu stiu sa traduc mot-a-mot, in principiu se refera la faptul ca nu e corect, spre exemplu, sa zici tigan, ci rrom).
Daca duminica trecuta a fost poloneza, duminica asta am continuat cu cea a romanilor. Asa ca ne-am suit intr-un tren inspre Queens (cea mai mare comunitate de romani se afla aici) si am mers la restaurantul “Harmony” recomandat de Mira si Ovidiu. Un restaurant foarte dragut, cu mancare foarte buna. Am comandat fasole batuta, zacusca, salata de vinete, mamaliguta cu branza, ciorba de burta, papanasi - nu ca ar fi traditionale, dar sunt mai rare prin alte tari. Excelente toate, desi se putea si mai bine. In speta, mi-e dor de zacusca mamei. Of, nimeni nu face zacusca ca ea. De baut ne-am indulcit cu o Busuioaca de Bohotin de la Vinia. Spre surpriza mea, singura bere romaneasca care exista in restaurantul ala era - nu o sa ghiciti niciodata - Azuga. Din ce stiam eu, e o bere destul de locala de prin regiunea Brasovului (in Moldova nu prea am vazut-o si nici in Bucuresti) asa ca am exclamat catre chelnerita: “Serios?!”. Si ce tanjeam dupa o bere buna. Dar pana la urma am comandat una, macar sa vad daca mai imi amintesc cum e. Era o sticla mult mai frumoasa, de export, parca nu ziceai ca e de la noi. Si gustul nu era rau deloc. Asa ca am comandat-o si pe a doua, ca cine stie cand mai ajung la berea romaneasca. Mancarea si bautura se pare ca a fost pe gustul invitatilor si le-a placut foarte mult. Singurul regret al lor si al nostru a fost ca chiar nu am mai fost in stare sa comandam si felul principal. Trebuie sa ne mai intoarcem candva. Dar nu saptamana asta - saptamana asta mergem la un restaurant israelian.
Pe scurt, seara s-a terminat cu o plimbare in Washington Park - un parculet mic, foarte mic, dar animat cu lume care canta si negri care se dadau in spectacol -, iar apoi am fost intr-un bar cu muzica live care a fost mult mai antrenanta decat ma asteptam (la un moment dat, tot barul era in picioare dansand fara niciun fel de jena). Dupa multe galeti de bere, unde o galeata semnifica 5 sticle de 330ml puse intr-o galeata cu gheata si *nu* 10 litri de bere ca la noi (Preda si cu Adi, unde va era gandul?), ne-am indreptat fiecare spre casele lor.
Trecand la lucruri mai serioase, mi-am gasit locul. Mi-am gasit un cerc de prieteni cu care sa ies, proiectul la munca incepe sa prinda contur si sa inteleg si eu ce se vrea de la mine. Am observat, insa, un lucru foarte rau la mine (in perioada asta sunt intr-un continuu proces de analiza al persoanei mele asa ca tot observ diverse lucruri). O data ajuns intr-o zona in care mi-e cat de cat bine (mai mult sau mai putin echivalenta cu “zona de confort”) incetez sa ma mai interesez sa-mi fac alte cunostinte. Spre exemplu, daca imi compar comportamentul de acuma cu cel de acum trei saptamani - e cu totul diferit. Si stau si ma intreb, daca as continua macar in majoritatea timpului sa fiu atent si sa ma consum inspre a cunoaste lume noua, oare nu mi-ar fi mult mai bine? Acum doua saptamani, pentru faptul ca am avut curajul sa intru in vorba cu Tom, care m-a prezentat, intr-o oarecare masura, acestui grup, am ajuns in punctul in care sunt acuma. Poate ca as fi fost mai bine, poate ca as fi fost mai rau daca nu s-ar fi intamplat asta. Nu o sa stiu niciodata, dar cu siguranta nu exista un singur Tom, nu?
August 12th, 2009 at 11:59 am
ai fost vreodata la opera la noi? sau ateneu? muzica e tot timpul in direct:) prb ca nu se compara cu (am vazut si eu reprezentatia pe un DVD acum cativa ani), dar oricum merita sa vezi si cum e aici, macar de dragul comparatiei:).
August 12th, 2009 at 12:02 pm
tu cu scripturile tale;))
August 13th, 2009 at 3:39 am
serios? si la noi e live? pff, ce ignorant sunt.
August 14th, 2009 at 2:55 pm
Galeata de bere! Mi-ai facut pofta. Si nu o sa fie de aia cu 5 beri la eprubeta, pardon sticla de 330 ml.
Se vede ca nu prea te-am scos prin lume. Obligat trebuie sa te duc la Opera si dupa aia sa bem o Azuga.
Ti-e frica de un soricel? Dar cand mergeam noaptea prin Fagarasi nu iti era frica de ursi? Si auzi tu la el, inginer. Baga-ti mintile in cap.
Si vezi ca e corect d.p.d.v. politic sa spui tigan. Cei din aceasta etnie cu mintea la loc si nu cu fumuri sunt de acord.
August 15th, 2009 at 4:39 am
Preda, te iubesc! :))
Nu credeam ca o sa vad vreodata cuvantul “opera” si “azuga” in aceeasi fraza, dar continui sa ma uimesti chiar si de la atatia kilometri distanta.
Da, noaptea prin Fagaras. Desi o eroare de calcul, a fost o experienta faina. Nu avea cum sa-mi fie frica de ursi - nu i-as fi vazut oricum doar cu lumina (de la bricheta) pe care o aveam patru insi atunci.
Nu e corect, ca nu se supara unii asta e altceva.
August 15th, 2009 at 11:25 am
Am uitat ca dupa ce mergi la Opera comsumi intotdeauna Cristal. Cat stil.
Multumesc pentru declaratie. Si eu te iubesc. =))
August 15th, 2009 at 11:53 am
:d
http://www.youtube.com/watch?v=eXFoOYxMnvg&feature=related
;))
September 25th, 2009 at 1:51 am
De zacusca ti-e dor dar de astea nu iti e dor?
http://mihaibendeac.ro/archives/1092
P.S: uite unde are Microsoft sediul central.
P.P.S: De mine nu iti e dor?
September 28th, 2009 at 2:41 am
Imi pare rau sa te dezamagesc - dar nu, nu mi-e dor de tine. Sunt suparat ca am fost amandoi aici si nu ne-am intalnit. Huo!
October 14th, 2009 at 2:48 pm
Si acum chiar ar trebui sa iti fie rusine! Trebuie sa mentionez din nou de perioada “Lucaci”: dar ma rog care doi colegi au iesit la ateneu in haine de piele, rochita si costum cu cravata? Cum poti sa uiti cum a aplaudat tot 9F-ul stand in primul rand la ateneu inainte sa isi termine saracii muzicanti partitura. (Lucaci era mov la fata si s-a jurat ca ne rupe picioarele daca ne mai prinde pe vreo unul in Ateneu) Shame on you! Si din cate imi amintesc mergeam si la teatru in perioada aia, nu?
November 15th, 2009 at 5:39 pm
:))) tare Dana, prea tare :))) chiar asa a fost!