Doua si o jumatate
Posted by Alexandru Palade | Filed under Eu, Un nou inceput
O sa incep cu incetisorul pentru ca nu prea imi mai amintesc multe. Timpul a trecut prea repede. Somnul s-a tinut dupa el, numai eu am ramas in urma. Dar sfarsitul asta de saptamana am recuperat. Am ramas aici, nu am avut niciun avion de luat, niciun parinte de vazut, nicio prietena veche de pupat si nici macar cheful de a ma plimba prin oras. Sfarsitul asta de saptamana a fost ca sa pierd vremea. De obicei fac lucrul asta cam o data la o luna, dar aici datorita precipitatului, am reusit de-abia dupa trei luni. Imi plac pauzele astea, iti amintesc ca de fapt nu toate lucrurile sunt urgente, si nici macar importante. Asa ca m-am tolanit, mancarea mi s-a adus la nas, pe scurt, nu m-am miscat din pat.
Pentru ca reciteam ultimul articol pe care l-am scris, mi-am dat seama ca nu am mai scris de foarte mult timp. Asa ca o sa incep de unde am ramas. Karol si Kamil – cei doi polonezi – m-au invitat la un moment dat sa mergem in Miami. Si am zis, da, cum sa nu. Peste cateva zile mi-au zis ca nu mai e Miami, e Puerto Rico. Ce conteaza, toate-s o apa si-un pamant. Ne cumparam biletele pentru avion – ching, ching – 340$. Si uite asa s-a mai dus solda mea pe o luna in Bucuresti. Nu conteaza, mergem in Puerto Rico. Ma uit pe harta, mai sa fiu al naibii, ma duc in mijlocul oceanului pe o insula cat un puncticel. Suna aventuros. Vorbesc cu R. sa imi iau liber de vineri ca sa facem excursia cat mai lunga, iar managerul cand aude ca ma duc in Puerto Rico: “Auzi, da’ dupa uragane, te-ai uitat?”. Asta e glumet mare din fire, asa ca am ras. Se uita la mine incruntat: “Eu vorbesc foarte serios, e sezonul”. Bineinteles ca nu ma uitasem, vin din Romania, uraganele nu se formeaza in depresiunea dintre Carpati. Eu am mai reactionat cum am mai reactionat, dar grijulia (si economicoasa) de mama a reactionat cel mai bine: “Acuma n-ai ce sa-i faci, ai dat banii pe avion, du-te”. Punct ochit, punct lovit.
In sfarsitul de saptamana cu pricina, continuand traditia cu mersul la bucatarii internationale, am fost la o bucatarie israeliana, unde ne-a dus Erez. Nu mai povestesc acuma de mancare, ideea e ca in timpul mesei imi scapa faza cu Puerto Rico catre Irina (blonda ucrainianca, parca am mai mentionat de ea) si catre Simina (stagiara din Romania, care studiaza in Canada). Zic “imi scapa” pentru ca nu vorbisem cu Karol si Kamil daca ei mai vor si pe altcineva sau vroiau sa mergem doar noi trei. Irina s-a ambalat, a inceput sa-si sune toti prietenii, iar urmatoarea zi imi zice ca vine si ca a mai chemat alte n persoane. Frumos, cu cat mai multa lume cu atat mai bine. Bineinteles, doar eu (si fetele) gandeam asa, dar cand le-am adus vestea celor doi, mai ca sa le pice fetele. Ca era mai bine daca eram mai putini, ca pe aici si ca pe dincolo, ca sa ne impartim. Ma rog, au fost o serie de discutii, care mai de care mai stupide din punctul de vedere al unei vacante. Dar pana la urma ne-am impacat cu totii: am ajuns sa mergem (din doi – trei cati planuisera baietii initial), vreo sapte. Hai ca nu a fost asa de rau. Oricum, mi-am invatat lectia cu varf si indesat.
Bun si ajungem in Puerto Rico (via Bianca si Laur). Incepem sa aterizam. Si coboram si coboram. Dedesubt tot ocean. Si coboram si coboram. Ce facem, evitam uraganul? Tot ocean. Cred ca nu eram la o inaltime mai mare de 800-900m cand in sfarsit ajungem deasupra insulei. Am traversat-o de la capatul din vest pana aproape de cel din est in coborare – cam atat de mare era. Dupa vreo patru ore jumate de zbor si ceva intarziere (se pare ca nu am luat-o in linie dreapta de la New York la capitala San Juan tocmai datorita unui uragan), aterizam si incepem sa alergam. Aveam de luat pana la o ora fixa nu stiu ce masina pe care o inchiriasem de pe net si nu cumva sa o ratam. Cand am iesit de pe aeroport, m-a izbit – din plin – paralela de 18 grade nord. Foarte cald si foarte umed. Nu stiu ce fac baietii de mai jos de atata, dar sper sa se fi adaptat. Pe scurt ca am multe de povestit in articolul asta: tara ieftina, nu cred ca m-am simtit in siguranta tot timpul, padure tropicala extraordinara, fabrica Bacardi (pe care am vazut-o de la gard), dar – mai intai de toate – peisaje superbe. Parca cerul are alta culoare de-a lungul zilei, iar la apus si rasarit poti sa vezi portocaliul pe aproape tot cerul. Banuiesc ca e ceva legat de faptul ca razele soarelui cad pe pamant cu un unghi mai mare decat la noi, dar las pe altii cu experienta in domeniu sa-mi explice. In rest s-au mai intamplat lucruri, dar mai personale, asa ca invocand din nou lungimea articolului o sa sar si o sa zic ca am dormit in camera de hotel exact patru ore din alea 65 pe care le-am petrecut in Puerto Rico. Si e pacat pentru ca, asa cum am zis, fiind ieftin, am stat la un hotel destul de luxos dupa standardele mele de regie. Dar a venit si luni dimineata, ora doua. Aveam un avion de intoarcere de prins asa ca ne-am indreptat spre aeroport. Din momentul ala, am dormit in aeroport, in avion, in metrou, la birou. Dupa ce-am dormit la birou bine de tot, m-am dus acasa si am mai dormit o tura. Pana miercuri, nu am fost bun de nimic. Nu mai sunt tanar.
Sfarsitul de saptamana cu Puerto Rico s-a intamplat cu cateva zile inainte sa primesc vizita alor mei: mama, tata, sor-mea si Roberta (o prietena de a surorii). Incantat de nu mai pot, ma duc la aeroport sa-mi recuperez familia si sa o imbratisez dupa vreo doua luni de nevazut. Doamne, nu mi-a venit sa cred ca erau acolo. Trecand peste sentimentalisme, din nou a inceput o perioada in care eu nu prea am mai prins un somn bun. Sfarsitul de saptamana l-am petrecut cu familia, facand lucruri turistice pe care oricum nu le facusem cat am fost aici (nu ma omor cu chestiile astea). In timpul saptamanii, am lucrat ziua, iar seara ma intalneam cu ei. Dupa ce ii lasam pe ei acasa, mai mergeam cu metroul pret de inca 1/2 sau o ora intreaga pana acasa unde cadeam lat. Dar a meritat, bineinteles. La sfarsitul urmator de saptamana am fost la Niagara. Tot pe scurt, nu mai merg in viata mea cu un tur organizat. Deci ne-a alergat ghidul in ultimul hal. Cred ca un ghid ca ala era in stare sa faca turul Europei in trei zile si sa aiba timp sa se intoarca si in State. A fost incredibil. A fost prima oara cand am fost cu un ghid si probabil ca si ultima. Partea buna e ca am vazut cele “1000 de insule” (care de fapt erau 1864 – foarte interesant), Niagara atat pe timp de noapte cat si pe timp de zi si, ca bonus, o fabrica de sticla. Toate in 36 de ore si mai putin. Ca sa va faceti o idee, drumul din New York pana la Niagara, dus-intors este de aproximativ 18-20 de ore cu autocarul. Nu aveti cum sa gasiti eficienta mai mare, nici intr-un perpetuum mobile.
Urmatoarea saptamana, parintii mei s-au destrabalat in Las Vegas si Grand Canion (eu nu am fost, ala micu’ munceste). Dezmat mare pe capul familiei mele: plimbat cu elicopterul, jucat in cazinouri, femei, cumparaturi, baute. Nu vreau sa stiu, n-am cerut detalii. Dar la intoarcere si-au dat seama ca asta a fost concediul lor. S-a terminat. S-au intors joi noaptea, iar vineri dupa-amiaza au avut avionul transatlantic de intoarcere. Datorita unor intorsaturi neasteptate, nu am putut sa-i duc la aeroport. Avand in vedere ca deja facusera drumul de trei ori pana acolo, nu mi-am facut probleme. S-au descurcat ca erau patru minti luminate. Eu, in schimb, m-am dus tot la aeroport in acelasi timp cu ei, doar ca la alt aeroport. New York-ul, are in principiu doua aeroporturi mari si late: JFK – John F. Kennedy (ca importanta, echivalent Otopeni) si LGA – La Guardia Airport (as vrea sa zic cu tot patriotismul echivalent Baneasa, dar nu pot – Baneasa e o gara mai mare). Avionul meu ma ducea inspre Washington DC si apoi inspre Detroit, destinatia mea finala. Aici mi-am revazut o draga prietena si colega veche. Pe numele ei Ioana, m-a tratat ca un rege timp de aproape trei zile cat am stat la ea. A fost foarte interesant sa vad, in sfarsit, o alta fata a acestei mari tari.
Uite ca visul american, nu mai e vis american, uite un oras care a fost prosper si care a murit brusc. Uite un oras care avea o data populatie de peste 1 milion de locuitori, acuma nu mai are nici 800 de mii (imaginati-va toata populatia Bacaului rasa de pe harta). Industria auto s-a prabusit o data cu recesiunea si asta a catalizat declinul Detroit-ului (era mai de mult timp in declin, dupa spusele Ioanei). Cred ca singurul lucru care a mai ramas sa-l salveze este educatia (Wayne State University) si medicalul (sunt multe spitale recunoscute in tot statul Michigan). Partea trista este ca o problema nu vine niciodata singura, populatia scade, veniturile visteriei din taxe scad, politia nu mai e platita, criminalitatea creste. Un cerc vicios din care habar n-am cum se iese. Aici am vazut ce inseamna “ghetto”, aici am simtit ce inseamna ca pana aici ai voie sa mergi daca vrei sa-ti fie bine. Am ramas socat cand Ioana mi-a zis ca lumea nu mai zice ca vine din “Detroit” (care e asociat cu criminalitate, etc.), ci din “Detroit Metro Area”. Detroit Metro Area inseamna Detroit plus toate cartierele din jurul lui. Suburbii e impropriu spus avand in vedere, ca suburbiile sunt mai cautate decat orasul in sine. Efectiv am vazut un oras imens, cu strazi extraordinar de late, cu cladiri inalte, dar gol. Absolut gol. Cativa oameni, mergeau rataciti pe strazi. Am zis ca e sfarsit de saptamana si ca de asta, dar Ioana mi-a confirmat ca asa e mai tot timpul. Arata ca dupa o epidemie. Am ramas de-a dreptul socat. Ioana sta in “Royal Oak” (“Stejarul Regal”), unul din cartierele bune si pline de tineri (= cluburi si restaurante). Era la vreo patruzeci de minute de oras, dar nu conta, se pare ca distantele mari sunt obisnuite aici. Am vazut America asa cum o stiam eu din filme: distante mari, numai case peste tot, ieseai sa cumperi o paine cu masina (pentru ca aveai nevoie, nu pentru ca ti-era lene). A fost de-a dreptul interesant sa vad si partea asta, New York-ul nu mi se pare cu nimic diferit de Europa. Mai ales cand Ioana m-a plimbat prin ghetto si nu am fost in stare sa castig un pariu in care ea mi-a zis ca nu o sa gasesc niciun om alb pe strada. Si inca un lucru interesant: casa ei era pe strada “13 mile”, adica la cateva mile departare era si faimoasa “8 mile” – pentru fanii Eminem.
Dar sa trecem la lucruri frumoase si palpabile. La 9 seara am aterizat pe DTW (aeroportul din Detroit), la 9 jumate m-am vazut cu Ioana, la 11 eram in club. Am mers pe mana Ioanei la bautura, n-a fost rau. A avut grija de mine in fiecare seara sa ma culce ametit bine. In prima seara am fost in doua cluburi – nu am inteles de ce am plecat din primul, dar mi s-a explicat ca face parte din “club hopping” (saritul din club in club). Deja nu mai conta pentru mine, amestecaturile pe care le-am primit erau prea bune asa ca toata muzica a fost la fel – buna. Cand ma incalzisem si eu mai bine, hop se inchide clubul. Se pare ca in Michigan, niciun bar/restaurant/club nu sta deschis dupa doua noaptea. Dom’le, inteleg sa nu mai vinzi alcool (m-am obisnuit cu chestia asta din Norvegia unde am aflat pentru prima oara de idiotenia asta de lege), dar sa se inchida de tot?! Zau. Oricum, fusese o zi prea lunga, asa ca am mai baut doua beri acasa cu Ioana si am cazut amandoi lati. A doua zi, la noua jumate trezirea. M-a plimbat prin campusul ei, mi-a aratat salile de curs si faptul ca exista sali pentru fiecare comunitate reprezentativa din acea facultate. Da, am vazut una si pentru romani. Chiar draguta – a fost curios sa vad un portret cu Nicolae Balcescu in mijlocul Statelor Unite. Apoi am fost in “Mexican Town” (“Orasul mexican”) unde am vazut ce inseamna, de fapt, mancarea mexicana si sa realizez ca chiar poate sa-mi placa. Ca bonus, am descoperit ca si berea mexicana e foarte buna. Se pare ca mexicanii nu prea beau Corona (ii inteleg) si ca aia e facuta doar pentru export (imi pare rau sa dezamagesc fitele de peste tot din lume). Ce beau ei sunt beri ca Dos Equis si Tekate, beri pe care le recomand cu incredere celor care vor sa incercere o bere mexicana. Din pacate, cica se beau cu sare si lamaie de obicei berile astea, iar cu acest lucru nu prea sunt de acord. Apoi ne-am plimbat un pic prin oras, am vazut si Canada de peste raul Detroit (a fost frustrant, era a doua oara cand vedeam Canada la cativa kilometri de mine si nu puteam sa ajung acolo), ne-am plimbat cu trenul lor dupa care ne-am indreptat spre casa unde am pus la bataie planul pentru seara. Fetele (Ioana si cu Julia, o fata extraordinara) s-au gandit ele asa sa mergem intr-un club mai “ghetto”, sa facem seara mai interesanta. Dupa ce in ziua cu pricina Ioana mi-a povestit tot ce inseamna ghetto si cat e de periculos si cum a fost ea aproape jefuita si etc., acuma imi zice ca sa mergem intr-un club de acolo. Ea ma hranea si imi oferea casa, asa ca nu am comentat, dar am avut inima cat un purice. Ce mi-a fost dat sa vad acolo, n-am vazut in viata mea si probabil ca nici nu o sa mai vad prea curand (un indiciu aici). Oricum, asta nu se poate intelege, pana nu se vede, oricat as povesti. Sunt curios daca in Romania sunt astfel de cluburi. A fost o experienta culturala extraordinara, dar ne-am carat destul de repede de acolo si am ajuns intr-un bar sportiv (“sports bar”) autentic. Unde ne-am baut in continuare mintile si la doua am fost dati afara. Cateva ore mai tarziu si alte cateva pahare de lichide, incheiem si noaptea cu numarul doi. Duminica o lenevim noi pana pe la 10-11, dupa care Ioana ma duce in Ann Arbor. Un oras mititel, la vreo ora distanta de Detroit. Mult mai mic orasul, tot cu un vestit campus universitar (Michigan University cred ca se cheama), unde ne-am plimbat un pic, am mancat si baut in stil irlandez. Am incheiat seara linistiti (aveam luni avion la 6 dimineata + o zi intreaga la munca) la o fabricuta de familie unde se producea suc de mere. Ah, si dupa aceea am fost la vestitul Hooters ca sa-mi inchei weekend-ul in stil american. Nu se putea fara. Asta este tot un bar sportiv, dar care iesa in evidenta prin chelneritele mai mult sau mai putin imbracate. Am vrut sa-mi comand nu stiu ce combinatie de vodca si limonada ca sa gust si o bere ca sa o beau. Asa am mai aflat de o alta lege interesanta in Michigan: “Nu poti sa ai in fata mai mult de doua bauturi alcoolice in acelasi timp”. Nu mai comentez ca ma doare gura. V-as mai povesti si de fata care ne-a servit acolo si de servirea in sine ca a fost… inedita, dar a devenit mult prea lung articolul.
Asta a fost ultimul meu articol inaintea celui ce va veni din Varsovia la intoarcerea in tara. Acolo voi trage linie, sa vedem cate din lucrurile propuse in primul articol din seria asta am reusit sa fac si cate nu. Asta a sunat ca publicitate pentru urmatorul episod.
September 28th, 2009 at 4:30 pm
pura curiozitate : ai vazut afisul asta http://www.failblog.ro/2009/reputatie-fail/#more-737 ?
September 29th, 2009 at 2:47 pm
poza din cate stiu e veche … de prin 2006 … nu cred ca mai era acolo
October 9th, 2009 at 7:27 pm
PS: AM BAUT BERE MEXICANA CU LAMIE SI SARE IN LIBAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAN SI ESTE BUNAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA. in draci
October 10th, 2009 at 2:43 am
Mda, vezi… asa isi pierde berea ideea. Oameni ca tine o beau