The book is centered on six SUCCESs factors:

1. Simple
2. Unexpected
3. Concrete
4. Credible
5. Emotional
6. Stories

Ma uit pe un geam oval si mic. Afara e intuneric, iar cladirile stau inclinate. Cladiri inalte, luminate intr-un mod specific, cladiri ce mi-au tinut umbra timp de trei luni si jumatate. In acest moment am realizat ca asta a fost ultima clipa in New York, iar fluturasii din stomac nu erau din cauza decolatului.

Poate ca erau datorita faptului ca stiu ca las in urma o experienta nemaipomenita pentru mine, pentru ca mai dau o pagina din viata mea si pun pecetea pe ceea ce se numeste inca o vara. Sau poate erau din cauza ca stiu ca ma intorc aici, unde gandul m-a purtat de nenumarate ori in acest timp si unde caldura noastra ma asteapta.

Am primit de prea multe ori intrebarea daca regret sau nu ca ma intorc. Daca ati fi in locul meu, nu stiu cator dintre voi v-ar fi usor sa raspundeti la aceasta intrebare – eu inca nu stiu raspunsul. Lucrurile, dupa cum am aflat, nu sunt intotdeauna colorate in alb sau negru. Experienta de aici nu pot sa o trec cu vederea si nici nu ma pot opri sa ma gandesc ce-ar fi fost daca as mai fi ramas. Asa cum nu pot sa trec cu vederea sentimentele care ma incearca de fiecare data cand ma gandesc la Romania si la tot ce inseamna ea pentru mine.

Sunt dator fata de mine sa-mi raspund la provocarile pe care mi le-am pus in articolul “Am plecat“. Din pacate pentru mine, nu stiu cat am reusit ce mi-am propus. Cert e ca avand un tel in minte, am stiut ce pasi sa apuc si acum pot evalua rezultatele pe care le am.

Cea mai mare problema a mea a fost ca plec acolo singur, fara sa cunosc pe absolut nimeni. Avand in vedere personalitatea mea, stiam ca o sa am mari probleme sa ma integrez la inceput. Nu sunt surprins deloc cand realizez ca, intr-adevar, asa cum ma asteptam, am intampinat mari dificultati. Prima luna a fost un efort sustinut din partea mea sa-mi depasesc acest handicap. Dar mi-am demonstrat ca am reusit. Nu la fel de usor pe cat imi doream, nu m-am schimbat suficient pe cat as vrea la capitolul asta, dar am reusit sa-mi fac cateva cunostinte pe propriile puteri si nu prin intermediul unui prieten comun. Asta mi-a oferit un pic de incredere in mine, cu care sper sa ma intorc aici si sper sa o pot cultiva – ramane de vazut cum.

Un alt lucru pe care mi l-am dorit a fost sa vin cu un nou hobby. Pot sa zic cu mana pe inima ca daca n-ar fi fost cineva care sa-mi zica o fraza care sa ma determine sa nu mai vad acest lucru ca pe un “todo”, nu m-as fi intors cu el. Daca e curios cineva, fraza a fost: “Nu te mai gandi cand o sa ai timp sa faci lucrul asta, pur si simplu fa-l cand poti”. De unde eu ma gandeam cum sa folosesc “bucket list”-uri, calendare, matrice de timp si alte te miri ce prostii cat mai eficient, fraza asta a fost o “palma dupa ceafa” (ca sa citez). Un lucru pe cat de evident, pe atat de folositor cand il realizezi. Si asa, incet-incet, am cumparat uneltele necesare, am citit despre si in trei luni ma intorc amator de un nou lucru. Chiar nu a fost greu.

Datorita unor circumstante mai mult sau mai putin subiective, am reusit sa citesc foarte mult vara asta. Si mai frapant este ca niciun rand citit nu a fost tehnic. Am citit despre dezvoltare personala, despre Che Guevara, despre tactici de negociere, iar acum am inceput o carte despre grafice. Nu tot ce am citit a fost bun, dar am realizat ca exista lucruri mult mai importante decat cum sa faci un sistem scalabil. Imi pare rau pentru “geek”-ul din mine cand zic asta, dar asa e.

Ceva ce nu mi-am propus, dar a fost inevitabil datorita locului de munca. Pentru prima oara am vazut ca se poate sa strangi laolalta oameni extraordinari de capabili. Sunt atat de impresionat de ce am gasit aici, incat daca ar exista un motiv care m-ar putea convinge sa ma intorc, acesta ar fi. E un loc unde excelenta o poti taia cu un cutit, unde oamenii care au scris parte din istoria calculatoarelor isi petrec ziua, unde exista (nu putini) oameni cu mai multa experienta tehnica decat am eu de viata. A fost un privilegiu! [nu vreau sa se interpreteze acest paragraf ca o reclama gratuita - singurul merit al companiei este ca a reusit sa-i adune laolalta si sa le ofere conditii. Ceea ce face compania asta sa fie ceea ce este, sunt oamenii de aici, orice altceva se pierde]

Inchid capitolul “Un nou inceput” aici. Probabil ca cu finalul asta va veni si pauza mai lunga din partea mea. Vreau sa multumesc celor care au citit balivernele pe care le-am scris aici. Criticile si raspunsurile voastre m-au facut sa continui si sa termin capitolul.

Dupa o experienta de trei luni jumate si o calatorie de 28 de ore am ajuns inapoi in Romania. Ma bucur.

Pentru ca reciteam ultimul articol pe care l-am scris, mi-am dat seama ca nu am mai scris de foarte mult timp. Asa ca o sa incep de unde am ramas. Karol si Kamil – cei doi polonezi – m-au invitat la un moment dat sa mergem in Miami. Si am zis, da, cum sa nu. Peste cateva zile mi-au zis ca nu mai e Miami, e Puerto Rico. Ce conteaza, toate-s o apa si-un pamant. Ne cumparam biletele pentru avion – ching, ching – 340$. Si uite asa s-a mai dus solda mea pe o luna in Bucuresti. Nu conteaza, mergem in Puerto Rico. Ma uit pe harta, mai sa fiu al naibii, ma duc in mijlocul oceanului pe o insula cat un puncticel. Suna aventuros. Vorbesc cu R. sa imi iau liber de vineri ca sa facem excursia cat mai lunga, iar managerul cand aude ca ma duc in Puerto Rico: “Auzi, da’ dupa uragane, te-ai uitat?”. Asta e glumet mare din fire, asa ca am ras. Se uita la mine incruntat: “Eu vorbesc foarte serios, e sezonul”. Bineinteles ca nu ma uitasem, vin din Romania, uraganele nu se formeaza in depresiunea dintre Carpati. Eu am mai reactionat cum am mai reactionat, dar grijulia (si economicoasa) de mama a reactionat cel mai bine: “Acuma n-ai ce sa-i faci, ai dat banii pe avion, du-te”. Punct ochit, punct lovit.

In sfarsitul de saptamana cu pricina, continuand traditia cu mersul la bucatarii internationale, am fost la o bucatarie israeliana, unde ne-a dus Erez. Nu mai povestesc acuma de mancare, ideea e ca in timpul mesei imi scapa faza cu Puerto Rico catre Irina (blonda ucrainianca, parca am mai mentionat de ea) si catre Simina (stagiara din Romania, care studiaza in Canada). Zic “imi scapa” pentru ca nu vorbisem cu Karol si Kamil daca ei mai vor si pe altcineva sau vroiau sa mergem doar noi trei. Irina s-a ambalat, a inceput sa-si sune toti prietenii, iar urmatoarea zi imi zice ca vine si ca a mai chemat alte n persoane. Frumos, cu cat mai multa lume cu atat mai bine. Bineinteles, doar eu (si fetele) gandeam asa, dar cand le-am adus vestea celor doi, mai ca sa le pice fetele. Ca era mai bine daca eram mai putini, ca pe aici si ca pe dincolo, ca sa ne impartim. Ma rog, au fost o serie de discutii, care mai de care mai stupide din punctul de vedere al unei vacante. Dar pana la urma ne-am impacat cu totii: am ajuns sa mergem (din doi – trei cati planuisera baietii initial), vreo sapte. Hai ca nu a fost asa de rau. Oricum, mi-am invatat lectia cu varf si indesat.

Bun si ajungem in Puerto Rico (via Bianca si Laur). Incepem sa aterizam. Si coboram si coboram. Dedesubt tot ocean. Si coboram si coboram. Ce facem, evitam uraganul? Tot ocean. Cred ca nu eram la o inaltime mai mare de 800-900m cand in sfarsit ajungem deasupra insulei. Am traversat-o de la capatul din vest pana aproape de cel din est in coborare – cam atat de mare era. Dupa vreo patru ore jumate de zbor si ceva intarziere (se pare ca nu am luat-o in linie dreapta de la New York la capitala San Juan tocmai datorita unui uragan), aterizam si incepem sa alergam. Aveam de luat pana la o ora fixa nu stiu ce masina pe care o inchiriasem de pe net si nu cumva sa o ratam. Cand am iesit de pe aeroport, m-a izbit – din plin – paralela de 18 grade nord. Foarte cald si foarte umed. Nu stiu ce fac baietii de mai jos de atata, dar sper sa se fi adaptat. Pe scurt ca am multe de povestit in articolul asta: tara ieftina, nu cred ca m-am simtit in siguranta tot timpul, padure tropicala extraordinara, fabrica Bacardi (pe care am vazut-o de la gard), dar – mai intai de toate – peisaje superbe. Parca cerul are alta culoare de-a lungul zilei, iar la apus si rasarit poti sa vezi portocaliul pe aproape tot cerul. Banuiesc ca e ceva legat de faptul ca razele soarelui cad pe pamant cu un unghi mai mare decat la noi, dar las pe altii cu experienta in domeniu sa-mi explice. In rest s-au mai intamplat lucruri, dar mai personale, asa ca invocand din nou lungimea articolului o sa sar si o sa zic ca am dormit in camera de hotel exact patru ore din alea 65 pe care le-am petrecut in Puerto Rico. Si e pacat pentru ca, asa cum am zis, fiind ieftin, am stat la un hotel destul de luxos dupa standardele mele de regie. Dar a venit si luni dimineata, ora doua. Aveam un avion de intoarcere de prins asa ca ne-am indreptat spre aeroport. Din momentul ala, am dormit in aeroport, in avion, in metrou, la birou. Dupa ce-am dormit la birou bine de tot, m-am dus acasa si am mai dormit o tura. Pana miercuri, nu am fost bun de nimic. Nu mai sunt tanar.

Sfarsitul de saptamana cu Puerto Rico s-a intamplat cu cateva zile inainte sa primesc vizita alor mei: mama, tata, sor-mea si Roberta (o prietena de a surorii). Incantat de nu mai pot, ma duc la aeroport sa-mi recuperez familia si sa o imbratisez dupa vreo doua luni de nevazut. Doamne, nu mi-a venit sa cred ca erau acolo. Trecand peste sentimentalisme, din nou a inceput o perioada in care eu nu prea am mai prins un somn bun. Sfarsitul de saptamana l-am petrecut cu familia, facand lucruri turistice pe care oricum nu le facusem cat am fost aici (nu ma omor cu chestiile astea). In timpul saptamanii, am lucrat ziua, iar seara ma intalneam cu ei. Dupa ce ii lasam pe ei acasa, mai mergeam cu metroul pret de inca 1/2 sau o ora intreaga pana acasa unde cadeam lat. Dar a meritat, bineinteles. La sfarsitul urmator de saptamana am fost la Niagara. Tot pe scurt, nu mai merg in viata mea cu un tur organizat. Deci ne-a alergat ghidul in ultimul hal. Cred ca un ghid ca ala era in stare sa faca turul Europei in trei zile si sa aiba timp sa se intoarca si in State. A fost incredibil. A fost prima oara cand am fost cu un ghid si probabil ca si ultima. Partea buna e ca am vazut cele “1000 de insule” (care de fapt erau 1864 – foarte interesant), Niagara atat pe timp de noapte cat si pe timp de zi si, ca bonus, o fabrica de sticla. Toate in 36 de ore si mai putin. Ca sa va faceti o idee, drumul din New York pana la Niagara, dus-intors este de aproximativ 18-20 de ore cu autocarul. Nu aveti cum sa gasiti eficienta mai mare, nici intr-un perpetuum mobile.

Urmatoarea saptamana, parintii mei s-au destrabalat in Las Vegas si Grand Canion (eu nu am fost, ala micu’ munceste). Dezmat mare pe capul familiei mele: plimbat cu elicopterul, jucat in cazinouri, femei, cumparaturi, baute. Nu vreau sa stiu, n-am cerut detalii. Dar la intoarcere si-au dat seama ca asta a fost concediul lor. S-a terminat. S-au intors joi noaptea, iar vineri dupa-amiaza au avut avionul transatlantic de intoarcere. Datorita unor intorsaturi neasteptate, nu am putut sa-i duc la aeroport. Avand in vedere ca deja facusera drumul de trei ori pana acolo, nu mi-am facut probleme. S-au descurcat ca erau patru minti luminate. Eu, in schimb, m-am dus tot la aeroport in acelasi timp cu ei, doar ca la alt aeroport. New York-ul, are in principiu doua aeroporturi mari si late: JFK – John F. Kennedy (ca importanta, echivalent Otopeni) si LGA – La Guardia Airport (as vrea sa zic cu tot patriotismul echivalent Baneasa, dar nu pot – Baneasa e o gara mai mare). Avionul meu ma ducea inspre Washington DC si apoi inspre Detroit, destinatia mea finala. Aici mi-am revazut o draga prietena si colega veche. Pe numele ei Ioana, m-a tratat ca un rege timp de aproape trei zile cat am stat la ea. A fost foarte interesant sa vad, in sfarsit, o alta fata a acestei mari tari.

Uite ca visul american, nu mai e vis american, uite un oras care a fost prosper si care a murit brusc. Uite un oras care avea o data populatie de peste 1 milion de locuitori, acuma nu mai are nici 800 de mii (imaginati-va toata populatia Bacaului rasa de pe harta). Industria auto s-a prabusit o data cu recesiunea si asta a catalizat declinul Detroit-ului (era mai de mult timp in declin, dupa spusele Ioanei). Cred ca singurul lucru care a mai ramas sa-l salveze este educatia (Wayne State University) si medicalul (sunt multe spitale recunoscute in tot statul Michigan). Partea trista este ca o problema nu vine niciodata singura, populatia scade, veniturile visteriei din taxe scad, politia nu mai e platita, criminalitatea creste. Un cerc vicios din care habar n-am cum se iese. Aici am vazut ce inseamna “ghetto”, aici am simtit ce inseamna ca pana aici ai voie sa mergi daca vrei sa-ti fie bine. Am ramas socat cand Ioana mi-a zis ca lumea nu mai zice ca vine din “Detroit” (care e asociat cu criminalitate, etc.), ci din “Detroit Metro Area”. Detroit Metro Area inseamna Detroit plus toate cartierele din jurul lui. Suburbii e impropriu spus avand in vedere, ca suburbiile sunt mai cautate decat orasul in sine. Efectiv am vazut un oras imens, cu strazi extraordinar de late, cu cladiri inalte, dar gol. Absolut gol. Cativa oameni, mergeau rataciti pe strazi. Am zis ca e sfarsit de saptamana si ca de asta, dar Ioana mi-a confirmat ca asa e mai tot timpul. Arata ca dupa o epidemie. Am ramas de-a dreptul socat. Ioana sta in “Royal Oak” (“Stejarul Regal”), unul din cartierele bune si pline de tineri (= cluburi si restaurante). Era la vreo patruzeci de minute de oras, dar nu conta, se pare ca distantele mari sunt obisnuite aici. Am vazut America asa cum o stiam eu din filme: distante mari, numai case peste tot, ieseai sa cumperi o paine cu masina (pentru ca aveai nevoie, nu pentru ca ti-era lene). A fost de-a dreptul interesant sa vad si partea asta, New York-ul nu mi se pare cu nimic diferit de Europa. Mai ales cand Ioana m-a plimbat prin ghetto si nu am fost in stare sa castig un pariu in care ea mi-a zis ca nu o sa gasesc niciun om alb pe strada. Si inca un lucru interesant: casa ei era pe strada “13 mile”, adica la cateva mile departare era si faimoasa “8 mile” – pentru fanii Eminem.

Dar sa trecem la lucruri frumoase si palpabile. La 9 seara am aterizat pe DTW (aeroportul din Detroit), la 9 jumate m-am vazut cu Ioana, la 11 eram in club. Am mers pe mana Ioanei la bautura, n-a fost rau. A avut grija de mine in fiecare seara sa ma culce ametit bine. In prima seara am fost in doua cluburi – nu am inteles de ce am plecat din primul, dar mi s-a explicat ca face parte din “club hopping” (saritul din club in club). Deja nu mai conta pentru mine, amestecaturile pe care le-am primit erau prea bune asa ca toata muzica a fost la fel – buna. Cand ma incalzisem si eu mai bine, hop se inchide clubul. Se pare ca in Michigan, niciun bar/restaurant/club nu sta deschis dupa doua noaptea. Dom’le, inteleg sa nu mai vinzi alcool (m-am obisnuit cu chestia asta din Norvegia unde am aflat pentru prima oara de idiotenia asta de lege), dar sa se inchida de tot?! Zau. Oricum, fusese o zi prea lunga, asa ca am mai baut doua beri acasa cu Ioana si am cazut amandoi lati. A doua zi, la noua jumate trezirea. M-a plimbat prin campusul ei, mi-a aratat salile de curs si faptul ca exista sali pentru fiecare comunitate reprezentativa din acea facultate. Da, am vazut una si pentru romani. Chiar draguta – a fost curios sa vad un portret cu Nicolae Balcescu in mijlocul Statelor Unite. Apoi am fost in “Mexican Town” (“Orasul mexican”) unde am vazut ce inseamna, de fapt, mancarea mexicana si sa realizez ca chiar poate sa-mi placa. Ca bonus, am descoperit ca si berea mexicana e foarte buna. Se pare ca mexicanii nu prea beau Corona (ii inteleg) si ca aia e facuta doar pentru export (imi pare rau sa dezamagesc fitele de peste tot din lume). Ce beau ei sunt beri ca Dos Equis si Tekate, beri pe care le recomand cu incredere celor care vor sa incercere o bere mexicana. Din pacate, cica se beau cu sare si lamaie de obicei berile astea, iar cu acest lucru nu prea sunt de acord. Apoi ne-am plimbat un pic prin oras, am vazut si Canada de peste raul Detroit (a fost frustrant, era a doua oara cand vedeam Canada la cativa kilometri de mine si nu puteam sa ajung acolo), ne-am plimbat cu trenul lor dupa care ne-am indreptat spre casa unde am pus la bataie planul pentru seara. Fetele (Ioana si cu Julia, o fata extraordinara) s-au gandit ele asa sa mergem intr-un club mai “ghetto”, sa facem seara mai interesanta. Dupa ce in ziua cu pricina Ioana mi-a povestit tot ce inseamna ghetto si cat e de periculos si cum a fost ea aproape jefuita si etc., acuma imi zice ca sa mergem intr-un club de acolo. Ea ma hranea si imi oferea casa, asa ca nu am comentat, dar am avut inima cat un purice. Ce mi-a fost dat sa vad acolo, n-am vazut in viata mea si probabil ca nici nu o sa mai vad prea curand (un indiciu aici). Oricum, asta nu se poate intelege, pana nu se vede, oricat as povesti. Sunt curios daca in Romania sunt astfel de cluburi. A fost o experienta culturala extraordinara, dar ne-am carat destul de repede de acolo si am ajuns intr-un bar sportiv (“sports bar”) autentic. Unde ne-am baut in continuare mintile si la doua am fost dati afara. Cateva ore mai tarziu si alte cateva pahare de lichide, incheiem si noaptea cu numarul doi. Duminica o lenevim noi pana pe la 10-11, dupa care Ioana ma duce in Ann Arbor. Un oras mititel, la vreo ora distanta de Detroit. Mult mai mic orasul, tot cu un vestit campus universitar (Michigan University cred ca se cheama), unde ne-am plimbat un pic, am mancat si baut in stil irlandez. Am incheiat seara linistiti (aveam luni avion la 6 dimineata + o zi intreaga la munca) la o fabricuta de familie unde se producea suc de mere. Ah, si dupa aceea am fost la vestitul Hooters ca sa-mi inchei weekend-ul in stil american. Nu se putea fara. Asta este tot un bar sportiv, dar care iesa in evidenta prin chelneritele mai mult sau mai putin imbracate. Am vrut sa-mi comand nu stiu ce combinatie de vodca si limonada ca sa gust si o bere ca sa o beau. Asa am mai aflat de o alta lege interesanta in Michigan: “Nu poti sa ai in fata mai mult de doua bauturi alcoolice in acelasi timp”. Nu mai comentez ca ma doare gura. V-as mai povesti si de fata care ne-a servit acolo si de servirea in sine ca a fost… inedita, dar a devenit mult prea lung articolul.

Asta a fost ultimul meu articol inaintea celui ce va veni din Varsovia la intoarcerea in tara. Acolo voi trage linie, sa vedem cate din lucrurile propuse in primul articol din seria asta am reusit sa fac si cate nu. Asta a sunat ca publicitate pentru urmatorul episod.

Totusi, am sa incep cu o poveste, ca intotdeauna. Povestile sunt cele care se vand.

Acum cativa ani nu-mi puneam probleme. Aveam un grup de prieteni nu mare, nici mic, perfect pentru distractie, eram in zona mea de confort. Era tot ce-mi doream si tot ce aveam nevoie. Nu ma gandeam ca poate exista ceva mai bun, niciodata nu o sa ajunga cineva la concluzia asta atata timp cat nu exista ceva sa-ti schimbe cu totul paradigma prin care vezi lumea. Si uite asa in anul doi de facultate ajung sa ma trezesc la realitate. Intr-un timp foarte scurt, grupul se destrama, iar eu am parte de un dus rece. Cel mai rece. Atat de rece, incat intr-un an de zile nu reusesc sa-mi revin.

Treptat, iau hotarari dupa hotarari. Metode si scopuri care sa-mi schimbe perceptia asupra necesitatilor. Ma lupt cu mine si nu gasesc solutia, ma intorc de unde am plecat. Cu suficient timp si rabdare parca se vede ceva la orizont. E departe, dar se vede. Vreau sa ajung sa pot comunica usor cu persoane noi, sa cunosc cat mai multa lume si sa-mi largesc perspectivele. Mi s-a demonstrat in tot acest an si ceva ca asta e cheia si ca ai multe de castigat. Sunt departe de a avea acest lucru si uite ca in seara asta are loc inca o schimbare de paradigma.

Simina imi scrie o linie care face inconjorul capului meu: “In ultimii 5 ani, m-am mutat la fiecare 4 luni” – mi-a spus asta in momentul in care era trista pentru ca se mai incheie un ciclu din viata ei si isi termina stagiul in compania unde lucram impreuna momentan. Ii parea rau ca iar trebuia sa o ia de la capat, iar persoane noi. Bineinteles, eu, atacat, incep sa-i pun intrebari – tocmai imi prezinta argumente ca pentru ce ma lupt eu de un an si ceva nu e tocmai un lucru bun. Avea dreptate.

Si uite asa zambesc si ajung la o concluzie. E unul din acele lucruri in care trebuie sa-i gasesti echilibrul. Nu e bine la niciun capat, trebuie sa-i gasesti mijlocul. Stim cu totii ca e imposibil, dar asta e telul. Macar il avem bine identificat.

Despre paradigme, schimbari de paradigme si importanta lor, va invit la cartea aceasta, recomandata – bineinteles – de Bianca.

A trecut o luna de cand am plecat si mi s-a confirmat la fiecare pas – a trebuit sa-mi reinnoiesc abonamentul de transport public, sa-mi reincarc cartela de telefon si sa-mi platesc chiria. Alti bani, alta distractie. Dar am pasit intr-o luna noua.

Marti am fost la mult apreciatul “Phantom of the Opera” (“Fantoma de la Opera”). Tin minte ce lupte se dadeau in mintea mea inainte sa cumpar biletul. Pe de o parte o auzeam pe sor-mea: “daca nu te duci la cel putin un spectacol pe Broadway, te bat”, si pe de alta parte auzeam: “55$… 200 ron… 70 de beri… 200 ron… 55$”. Dar de la sora mea nu am avut parte decat de sfaturi bune pana acuma asa ca am zis sa risc. Dupa o sedinta care s-a prelungit mult prea mult la munca, am fugit spre punctul de intalnire cu ceilalti stagiari. Am ajuns, bineinteles, ultimul, dar nu mi s-au aruncat priviri prea urate. Luam trenul si iesim la strada 40 si ceva (imi scapa acuma numarul). Recunosc locul, fusesem cu cateva saptamani in urma sa vad o camera de inchiriat. O luam printre gramada de lume inspre teatru. Regiunea asta e foarte incantatoare si atragatoare de turisti pentru ca vreme de cateva strazi sunt numai teatre de la un capat la altul. Care mai de care cu spectacole mai impresionante. Acuma, la cozi eu am mai stat – la o paine, la un spectacol, la o shaorma si credeam ca nu o sa pot fiu impresionat de lungimea unei cozi. De la intrarea din teatru in stanga si in dreapta se formasera doua cozi. Coada din stanga era limitata dupa vreo 100 de metri de faptul ca se termina strada. Slava Domnului. In schimb coada din dreapta se intindea nestingherit. Era sapte fara un sfert si toata lumea trebuia sa intre in sala pana la sapte. Culmea e ca s-a reusit asta. Dupa ce ne-am invartit noi ca niste curci bete ca nu stiam la care coada sa stam, daca ne trebuiau bilete normale (noi le luasem de pe Internet), ca trebuia sa mai vina nu stiu cine — pana la urma am intrat fara sa mai stam la coada. Ca niste est-europeni civilizati. In principiu eram din Ucraina, Polonia, Romania si un israelian. Intram pe primele doua usi, dam de un nene care se facea ca verifica bagajele de (probabil) bombe. Nu stiu exact ce vedea el in fractiunile de momente in care-si arunca privirea in geanta ta, dar probabil ca sunt atrenati special! Cu voiosie ne-am indreaptat spre locurile noastre. Am fost de-a dreptul impresionat cand am intrat in sala – o sala pe vreo 3 nivele daca nu ma insel, dar cu o inclinatie a scaunelor foarte mare. De sus de unde stateam noi (bineinteles, cele mai ieftine bilete pe care le-am gasit), aveai impresia ca ai toate sansele sa te duci in nas. Si departe scena, ăhăăăă, dar se vedea foarte bine – si aveam si ochelarii. Deci totul era sub control. Cu limba a fost problematic un pic ca trei cuvinte intelegeam, al patrulea nu prea, dar se pare ca nu am fost singurul in situatia asta. Toata lumea stie ca eu nu prea ma omor cu teatrul si mai ales cu muzicale, dar am fost dat pe spate de spectacol. Lumini, efecte, costume, toate sincronizate pana la cel mai mic detaliu. Si ce a pus intr-adevar capac pentru mine e ca sub scena era orchestra. Adica toata muzica de acolo era in direct, cantata doar pentru tine, nu de la o caseta la mana a doua pusa la niste boxe paraitoare. Asa da, parca as mai merge si a doua oara cu drag. Si probabil ca o sa merg la Billy Elliot ca cica si asta trebuie sa fie bun.

Dupa spectacol, am fost la un bar belgian cu diverse tipuri de bere. In principiu nu sunt pretentios cand vine vorba de un local – dar terasa Lotus din Regie din primul an era mult superioara terasei unde am stat. Si nu m-ar deranja pana la urma. Ma deranjeaza insa cand dau pe un pahar de bere 7$ si un bacsis de inca cel putin un dolar. E un pic cam mult pentru mese lipicioase, scaune dintre cele mai incomode, mirosuri imbietoare si serviciu execrabil. Apropo de mirosuri imbietoare, sa fac o paranteza. Nu stiu cum de n-am scris pana acuma despre asta, dar daca pana acuma mi s-a parut ca Berlinul e unul dintre cele mai murdare orase pe care le-am vazut, de acum aceasta onoare revine – de departe – New York-ului. Si cred ca o sa ia mult timp pana sa ajunga sa-l intreaca cineva. Sa va explic cum functioneaza la ei ridicatul gunoiului. Dimineata sau seara, adiminstratorul blocului sau direct persoana care locuieste scoate gunoiul in plin… trotuar. Il pune acolo, chipurile in niste saci legati, si nu-l misca nimeni pana nu vin gunoierii. Care nu stiu care si cum sunt ca niciodata nu-i vad ridicand vreun sac. Probabil ca-i ridica la un moment dat de nu se cladesc munti. Si puteti sa va imaginati cum mirosul de la un scutec folosit se imbina cu o rosie stricata si cu caldurile de 30-35 de grade (ati prins ideea) si tu om parfumat cat de cat, fie mireasma de doi lei, ocolesti sacii. Inca o data, nu stiu cand ii ridica, dar incontinuu exista acest miros imbietor pe strada. E ceva de necrezut. Probabil ca asta e singura solutie pe care au putut sa o gaseasca in lipsa ghenelor echivalente de la blocurile noastre, dar sunt sigur ca trebuie sa fie si alte solutii, barem ca pui doar un tomberon mai mare cu un capac. Si nu va imaginati ca asta se intampla numai unde stau eu, absolut peste tot e asa, chiar si in mijlocul Manhattan-ului unde dai 2000$ pe chirie pentru o cutie de chibrituri. Oricum, exista si o parte amuzanta in toata chestia asta. Ai ocazia sa vezi tot ce se arunca: canapele, saltele, calculatoare, haine, bocanci – in plina strada, in plina zi. Te amuza, te gandesti la filmele in care fata-l da afara pe baiat din casa – exact asa si astia. Si gata paranteza. Dupa un pahar de bere scumpa, ne-am indreptat spre casa. In tren, am reusit performanta sa adorm. Dupa calculele mele sumare cam aproximativ 40 de minute le-am sforait cu ghiozdanul in brate. M-am trezit la o statie dupa statia mea, in timp ce se anunta inchiderea usilor. Am sarit ca ars. Am luat-o in directia gresita dupa ce am coborat, desi mai fusesem pe acolo chiar cu cateva zile in urma – inca visam. Am ajuns pe la unu acasa. A fost o zi buna.

Ca tot am inceput cu gunoiul, sa va povestesc si ceva mai haios. Acum vreo doua-trei saptamani Ovidiu (una din persoanele la care stau) si cu mine am vazut la un moment dat o umbra prin casa. Parea sa fie un gandac, dar parca prea mare – era un mic soricel. Mira (sotia lui Ovidiu) s-a panicat cand a auzit povestea, iar Ovidiu a inceput sa dea cu nu stiu ce spray-uri prin casa. Bun. A trecut ceva timp si saptamana trecuta, intr-una din nopti, la vreo jumate de ora dupa miezul noptii, bate Ovidiu la mine in usa si intra in camera: “Dormi?”. Eu dupa doua beri, abia atipisem si somnul era mai mult decat dulce: “Nu… cred”.  Ovidiu: “L-am vazut! A intrat la tine in camera!”. Buimac, ma uit la el ca prostu’ si dupa cateva secunde imi pica fisa. Si uite asa se apuca baietii – un doctor si un inginer – sa planuiasca gand rau bietului soricel. Avem o groaza de valize mari, care cum a venit in State, asa ca le-am luat pe toate si am construit o poteca pentru el de la mine din camera pana pe holul blocului. Si incepem sa rascolim toata camera. Sa ne fi vazut oameni in toata firea – cum mutam o cutie, cum saream in sus, ca poate era balaurul acolo. Dupa vreo cinci minute de cotrobait, ma intorc la Ovidiu: “Sper ca n-ai chef de mistouri la 12 noaptea”. “Nu ma, l-am vazut, pe cuvant, a fugit aici, dupa cutie”, in timp ce mutam raftul de biblioteca. Dupa vreun sfert de ora renuntam la idee. Nu-l gaseam si pace. Ovidiu s-a gandit sa inchidem lumina si sa ne retragem in bucatarie – poate, poate. Am incercat-o si pe asta. Nimic. Oricat de distractiv mi se parea, m-am dus si m-am culcat ca ma astepta o noua zi. A doua seara ma intorc, Ovidiu cu un zambet mare pe buze: “L-am prins!”. A cumparat o groaza de capcane si otravuri si gasise si ascunzatoarea lighioanei din camera mea. A indesat spuma din aia de se umfla si otrava si acid boric in ea de mi-era mila de bietul soarec. Si acuma toata casa e plina de acid boric. Nu stiu exact – ajuta la ceva?

Imi pare rau, dar o sa sar la sfarsitul de saptamana – ochii imi sunt prea grei si iar nu-l termin daca ma mai lungesc cu povestile, oricata placere mi-ar face. Sambata am iesit cu Erez (israelianul) la o plimbare in parc. De fapt nu am vrut sa ne plimbam – gasisem pe site-ul de la CS ca se pune de-un picnic in “Prospect Park”. Desteptul de mine nu iau nicio data de contact ca am zis ca-i gasim noi, dar s-a dovedit a fi un parc cat Herastraul probabil si toata lumea era la picnic acolo. Ar fi fost cam greu sa gasim asa ca am renuntat repede la idee. Dupa ce ne-am plimbat vreo 200 de metri am hotarat de comun acord ca am facut prea multi pasi asa ca ne-am asezat la umbra si ne-am intins pe iarba. Am stat de vorba ceva timp, dupa care am inchis ochii. Mi-am luat somn instant – nu stiu cum se face, dar de o luna de cand sunt aici, cum ma intind un pic, cum adorm – desi erau destul de incomode damburile de sub mine. Dupa puiul de somn, ne-am indreptat sa mancam – ca asa e frumos. In drum spre, am gasit si un cinematograf, asa ca ne-am luat bilete pentru mai pe seara. Am mancat la un restaurant italian. Excelenta mancarea, mi-am luat niste paste Alfredo – nu mai incercasem, dar Erez mi le-a recomandat. Un pic cam grase pentru gustul meu, dar garnitura de bere (stiu, nu se bea bere la paste) si-a facut datoria. Inca o paranteza despre localurile de aici. Sunt inghesuite. Astia cred ca sufera de lipsa de spatiu rau de tot. Mesele una langa alta, chelnerii trebuie sa se intoarca sa treaca pe langa masa ta, etc. Ca sa nu mai zic ca toate resturile din bucatarie erau scoase prin fata clientului care savura mancarea deosebita. Inchid paranteza. La masa alaturata un italian la vreo 35 de ani cu maica-sa probabil. Tipul asta homosexual. Nu ma pricep, nu vreau sa pun etichete fara sa stiu sigur, dar nu am cum sa gresesc. M-a amuzat teribil. Am intrat in vorba cu el (dupa cum ziceam, mesele erau practic alaturate), iar la plecare imi zice ca seman foarte bine cu nu stiu ce actor. Erez, intr-un moment de inspiratie divina, ii completeaza imediat pe italian: “Da, si e si homosexual” (referindu-se la mine). El saracul a vrut sa faca o gluma, dar bursucul asta de italian s-ar putea sa se fi simtit vizat asa ca Erez cand a realizat ce a zis si si-a cerut scuze imediat. Am iesit cat mai repede din restaurantul ala si am inceput sa discutam despre “political correctness” (nu stiu sa traduc mot-a-mot, in principiu se refera la faptul ca nu e corect, spre exemplu, sa zici tigan, ci rrom).

Daca duminica trecuta a fost poloneza, duminica asta am continuat cu cea a romanilor. Asa ca ne-am suit intr-un tren inspre Queens (cea mai mare comunitate de romani se afla aici) si am mers la restaurantul “Harmony” recomandat de Mira si Ovidiu. Un restaurant foarte dragut, cu mancare foarte buna. Am comandat fasole batuta, zacusca, salata de vinete, mamaliguta cu branza, ciorba de burta, papanasi – nu ca ar fi traditionale, dar sunt mai rare prin alte tari. Excelente toate, desi se putea si mai bine. In speta, mi-e dor de zacusca mamei. Of, nimeni nu face zacusca ca ea. De baut ne-am indulcit cu o Busuioaca de Bohotin de la Vinia. Spre surpriza mea, singura bere romaneasca care exista in restaurantul ala era – nu o sa ghiciti niciodata – Azuga. Din ce stiam eu, e o bere destul de locala de prin regiunea Brasovului (in Moldova nu prea am vazut-o si nici in Bucuresti) asa ca am exclamat catre chelnerita: “Serios?!”. Si ce tanjeam dupa o bere buna. Dar pana la urma am comandat una, macar sa vad daca mai imi amintesc cum e. Era o sticla mult mai frumoasa, de export, parca nu ziceai ca e de la noi. Si gustul nu era rau deloc. Asa ca am comandat-o si pe a doua, ca cine stie cand mai ajung la berea romaneasca. Mancarea si bautura se pare ca a fost pe gustul invitatilor si le-a placut foarte mult. Singurul regret al lor si al nostru a fost ca chiar nu am mai fost in stare sa comandam si felul principal. Trebuie sa ne mai intoarcem candva. Dar nu saptamana asta – saptamana asta mergem la un restaurant israelian.

Pe scurt, seara s-a terminat cu o plimbare in Washington Park – un parculet mic, foarte mic, dar animat cu lume care canta si negri care se dadau in spectacol -, iar apoi am fost intr-un bar cu muzica live care a fost mult mai antrenanta decat ma asteptam (la un moment dat, tot barul era in picioare dansand fara niciun fel de jena). Dupa multe galeti de bere, unde o galeata semnifica 5 sticle de 330ml puse intr-o galeata cu gheata si *nu* 10 litri de bere ca la noi (Preda si cu Adi, unde va era gandul?), ne-am indreptat fiecare spre casele lor.

Trecand la lucruri mai serioase, mi-am gasit locul. Mi-am gasit un cerc de prieteni cu care sa ies, proiectul la munca incepe sa prinda contur si sa inteleg si eu ce se vrea de la mine. Am observat, insa, un lucru foarte rau la mine (in perioada asta sunt intr-un continuu proces de analiza al persoanei mele asa ca tot observ diverse lucruri). O data ajuns intr-o zona in care mi-e cat de cat bine (mai mult sau mai putin echivalenta cu “zona de confort”) incetez sa ma mai interesez sa-mi fac alte cunostinte. Spre exemplu, daca imi compar comportamentul de acuma cu cel de acum trei saptamani – e cu totul diferit. Si stau si ma intreb, daca as continua macar in majoritatea timpului sa fiu atent si sa ma consum inspre a cunoaste lume noua, oare nu mi-ar fi mult mai bine? Acum doua saptamani, pentru faptul ca am avut curajul sa intru in vorba cu Tom, care m-a prezentat, intr-o oarecare masura, acestui grup, am ajuns in punctul in care sunt acuma. Poate ca as fi fost mai bine, poate ca as fi fost mai rau daca nu s-ar fi intamplat asta. Nu o sa stiu niciodata, dar cu siguranta nu exista un singur Tom, nu?

Dintotdeauna blog-ul asta nu s-a vrut a fi nimic altceva decat o modalitate prin care eu imi infrunt temerile si ma deschid in fata lumii. Pentru cativa probabil ca are sens ce-am scris adineauri, pentru multi probabil ca nu. Nu a contat niciodata cine citeste, cat citeste, daca citeste. Faptul ca eu am putut sa ma deschid neconditionat si sa scriu ceea ce simt la un moment dat – treaz, beat, in al noualea cer – a fost primul pas in a fi ceea ce vreau sa devin.

Am scris candva despre cartea pe care Bianca mi-a recomandat-o. Era vorba despre aceasta carte. Am citit-o. Pot sa zic lejer ca mi-a schimbat perceptia asupra ceea ce inseamna relatii interumane, dar ar suna ca un cliseu. Mi-a mai recomandat una. E vorba despre aceasta carte. Am inceput sa o citesc. Nu cred ca am trecut de douazeci de pagini, dar e un mare “Uau!”. Unde prima s-a terminat, a doua incepe. Stau si (incerc sa) ma gandesc acum, retroactiv, cum de am putut fi atat de ignorant la ceea ce inseamna persoane, prieteni, cunostinte, modalitati de interactionare, avantajele (sincere) pe care le poti obtine, etc. Am fost un las atata timp. De ce un las? Am avut intotdeauna impresia ca lumea in care traiesc e ceea ce vreau. Nu exista nimic mai bun si asta trebuia sa fie limita. Situatiile inconfortabile le ocoleam in loc sa le infrunt si sa invat din ele.

Daca e un lucru pe care l-am invatat in ultimele saptamani, e ca nimeni nu conteaza. Nu conteaza ca tu te-ai dat peste cap ca sa rezolvi ceva, nu conteaza ca ai cele mai mari note in scoala, nu conteaza ca la 20 de ani ai facut prima ta suta de milioane, nu conteaza ca pasiunea ta este sa pierzi vremea, nu conteaza nici daca pasiunea ta e sa faci lumea mai buna. Conteaza doar cine esti acum, la momentul prezent. Nimeni nu e impresionat ca ai ajuns sa faci X. Intotdeauna va exista cineva care a facut X + 1. Si nu numai ca a facut asta, dar probabil ca a facut-o in mai putin timp, cu mai putin resurse si mult mai bine decat tine. E dezarmant, nu? Deloc. De fapt e un factor motivational foarte bun.

Sunt nimeni, ce fac maine sa fiu mai bun decat azi?

Dar sa o luam pe rand. Intr-una din dimineti vin la serviciu, imi iau laptopul si plec din biroul unde stau de obicei. Paranteza, dimineata imi place sa-mi verific mail-urile undeva pe unul din locurile mai confortabile decat biroul la care stau de obicei. Dupa vreo ora cand ma intorc, cubiculul in care stau impreuna cu alti trei oameni, era plin de haine, diverse lucruri (printre care si o gantera?!) – un ghiozdan rasturnat in mijlocul lui. Una din cele trei persoane, o blonda veritabila – Jamie – dar careia ii merge mintea brici, era singura acolo asa ca ma uit ciudat spre ea. “Am gasit un gandac in ghiozdan”, facand o fata trista. M-am abtinut cat am putut sa nu rad si am inceput sa o intreb mai multe ca sa imi iau gandul. “Cat era de mare?”. Imi arata cu mana, cat o pioneza. Valeu, nu ma ajuti deloc. In tot timpul asta imi veneau in minte vestitii gandaci de Regie pe diferite marimi, dar de culoare invariabila. Trebuia sa-i fi zis ca m-am trezit intr-o noapte cu unul pe fata, sa vedem daca m-ar fi spalat si pe mine cu “servetele cu clor” asa cum a spalat de zor ghiozdanul ala. Oricum, mi-a oferit o scuza sa fac misto de ea toata ziua. Pana la urma m-am abtinut si din asta in momentul in care mi-a raspuns cu “vrei sa mai lucrezi in cubiculul asta?”, cu o fata zambitoare. Ea se ocupa de multe parti administrative din ce-am vazut asa ca nu m-am riscat la mai mult.

Tot saptamana asta am stat de vorba cu un tip, Tom, pe care l-am cunoscut cu o saptamana in urma. Pana acuma au fost numai discutii superficiale, dar acuma chiar am inceput sa intram un pic mai adanc. E incredibil ce-a facut tipul asta. A intrat la facultatea Duke (e una din cele mai prestigioase din lume), a renuntat dupa un an pentru ca nu se mai simtea bine. Avea un defect de vorbire (vorbea foarte lent) asa ca s-a hotarat sa faca ceva cu viata lui sa-l puna intr-o postura in care sa-l forteze sa vorbeasca si sa practice. A plecat in Taiwan. A lucrat ca profesor de limba engleza si a stat cam un an acolo timp in care starea lui s-a imbunatatit. S-a intors, a mai facut un an de facultate, dar a schimbat-o din nou. A studiat bioingineria, chineza, japoneza si calculatoare. Japoneza vorbeste fluent, chineza are certificare de traducator, calculatoare lucreaza in una din cele mai binevazute companii din lume. Te intrebi cum poate cineva sa faca atatea (cred ca are 26 de ani, dar nu sunt sigur). L-am intrebat ce parere au avut ai lui cand a renuntat prima oara la facultate. A zis ca s-a suparat foarte tare, ca i-au spus ca e nebun. Asa si? El a plecat, si-a urmat visul. Acuma tatal lui a recunoscut ca a fost o idee foarte buna. De ce toate ideile foarte bune la final sunt proaste la inceput? Mai departe am avut o discutie mai lunga si cu Simina (stagiara care e tot din Romania – chiar din Bacau de fapt – despre care v-am povestit saptamana trecuta). Am vorbit despre sistemul de invatamant de la ea (studiaza in Canada) versus cel de la noi. Se pare ca nu exista asa mari diferente. Am laudat faptul ca, cel putin la noi in facultate, majoritatea profesorilor chiar se implica in materiile pe care le predau si e o onoare sa mergi la cursurile lor. Imi placea cand vorbea cu atata dor de Romania si zicea ca doctoratul vrea sa-l faca undeva prin Europa ca sa fie mai aproape de casa. Imi pare bine sa vad ca tara nu e uitata de cei plecati de mult timp.

Sfarsitul de saptamana a fost extraordinar! Daca saptamana trecuta am incercat sa fac doua lucruri deodata si nu mi-a iesit niciunul, tura asta nu am mai riscat. Am planificat de luni un plecat la munte, undeva la aproximativ 100km de NYC (inca nu m-am obisnuit cu unitatile lor de masura si probabil ca nici nu o sa-mi fie prea usor). Locul se numeste foarte sugestiv “Breakneck Ridge” (“Creasta Rupea-te-ai gatul”). Sambata dimineata trezirea la cinci jumatate, facut sendivsuri, mancat unul pe fuga si ţuşti in metrou. Ajuns la gara ma intalnesc cu Kamil si Karol – doi polonezi extraordinari cu care am facut aceasta excursie. Dupa ce ne-am invartit dupa bilete, gasim si linia 15 din cele foarte multe care sunt acolo (erau pana la 150 si ceva, totusi cred ca nu erau numerotate secvential) si ne bagam in tren. Nimic impresionant acolo, transportul public in Europa e mult mai bun dupa cum am zis si intr-un post anterior. Totusi m-a amuzat teribil conductorul care de fiecare data cand anunta statia facea o rima jucausa cu numele ei. De exemplu, noi am coborat la statia “Beacon” si rima a fost ceva de genul “If Beacon you’re seeking – look no more / head to the door” (nu traduc ca n-are rost). Daca as fi fost in tara, as fi zis ca e beat. Oricum, foarte dragute rimele, pacat ca nu-mi mai amintesc si altele. Ne dam jos din tren, soare splendid, caldura mare. Intram intr-un supermarket sa ne luam apa. Eu aveam deja ~1L la mine asa ca am zis sa nu-mi mai iau. Kamil imi zice – “ia-ti mai multa ca o sa mergem toata ziua”. Eu – “cred ca mi-e suficienta, o sa ma descurc”. Sta el, se mai gandeste. Se suceste. Pana la urma se intoarce catre Karol – “Cred ca va trebui sa luam mai multa apa sa-l ajutam si pe Alex la nevoie”. Zambesc. In mod normal acuma as fi cedat si as fi luat apa, numai ca sa le fac pe plac, dar imi statea in gand ca eu o sa car in spate. Asa ca am insistat sa stea linistiti. Plecam din supermarket si exact inainte sa intram pe traseu, mai dam peste un alt magazin. Cred ca s-a framantat toata distanta dintre cele doua supermarket-uri, ca atunci cand l-a vazut a fugit imediat si a mai luat o sticla de apa. Ce om dragut. Oricum, au carat baietii aia daca nu ma insel vreo 4 sau 5 litri de apa, din care eu pana la urma nu am baut nimic si lor tot nu le-a ajuns. Se pare ca erau iubitori de apa – bravo lor, as vrea sa pot sa beau si eu atata apa.

Echipati cu tot ce trebuie (adidasi in picioare, fara lanterne, etc.), incepem sa urcam. Si baietii astia doi au inceput sa urce intr-un pas cat altii in trei de am zis ca daca ma fugaresc toata ziua pe munte asa s-ar putea sa ajung sa ma tarai. Dar, stiam prea bine ca atunci cand se merge in grup nou exista intotdeauna impulsul de a merge (mult) mai repede decat de obicei. Niciodata nu am inteles de ce. Muntele nu e de competitie, e de admirat. In fine, am tinut pasul (curgeau apele de pe mine ca altceva). Incepusem sa-mi pierd speranta si sa cred ca chiar asta e ritmul lor cand “hai sa facem pauza” si atunci le-am auzit si lor suflul greu. Bravo ma baieti, bine ca fugim. Treptat, ne-am acomodat, ritmul s-a micsorat, iar eu am inceput sa reusesc sa zaresc frumusetile peisajului. Cateva poze aici (stiu, m-am ingrasat si trebuie sa ma tund). Acum, inainte sa sariti cu gura, nu e munte asa cum il stim noi. Cred ca se aseamana mai mult cu Muntii Dobrogei (nu am ajuns pe acolo, deci nu sunt sigur). Sunt niste munti foarte vechi, erodati de timp (si mai ales de raul Hudson care se vede cat e de mare prin poze). Cel mai inalt loc din toata zona asta era ceva de genul a 1500 de picioruse, adica vreo 500m la noi. Deal dupa altitudine, dar structura morfologica clara de munte. Bolovani peste bolovani, stanci in toata regula. Nu de putine ori am coborat in fund. M-am mirat tare. La inceput subestimasem, dar au fost vreo 8-9 ore bune de mers si nu am facut tot ce ne propusesem. Dupa ce am ajuns la poale si am mai mers vreo 2km pe sosea, am ajuns intr-un orasel numit “Cold Spring” (“Paraul rece”) unde am savurat cea mai gustoasa bere de cand sunt aici. Probabil pentru ca simteam ca o merit. Pe tren inapoi am inceput sa discut cu Kamil despre diverse lucruri si am fost de-a dreptul impresionat – nu ma pot obisnui cu ce lume extraordinara am ocazia sa intru in contact aici. Urmeaza un pasaj oarecum tehnic: am discutat despre ceea ce inseamna un limbaj agile, despre bytecode si masini virtuale, despre management, despre marketing, despre Enigma, despre cifrul lui Cezar, despre calculatoare cuantice. La sfarsitul discutiei am realizat ca as putea numara pe degete persoanele pe care le cunosc si as putea purta discutii despre toate lucrurile de mai sus la un loc (eu sunt departe de Kamil – baiatul asta e o enciclopedia ambulanta in multe lucruri). Oameni care au lucrat la companii precum IBM, nvidia, Microsoft, dar modestia lor ascunde de fapt cine si cu cate capete peste tot ceea ce insemn eu sunt ei. Este o onoare sa interactionez cu ei.

Duminica nu s-a lasat cu nimic mai prejos. Desi a plouat toata ziua m-am intalnit din nou cu Kamil si Karol intr-un cartier polonez, pe numele lui Greenpoint. Cateva poze aici. Tura asta ni s-au alaturat si Simina si Erez (un alt stagiar israelian, mutat si el in Canada cu facultatea de ceva timp si momentan isi face doctoratul in matematica). Ne-am plimbat prin cartier, timp in care cei doi polonezi ne-au raspuns la intrebari despre istorie, despre limba si orice altceva ne-a trecut prin cap. Eu nu eram pasionat de istorie si de faptul ca Sobieski ne-a atacat la un moment dat, dar am vazut un magazin cu bauturi traditionale. I-am tras de maneca si le-am zis sa-mi faca o recomandare. Am incheiat prin a luat un fel de vodka, pe numele ei Zubrowka, care are ceva ierburi prin ea. La prima ocazie o sa va descriu si ce gust are. Apoi am mers intr-un restaurant cu specific polonez unde am mancat un bors foarte bun denumit “White borsch” (“Bors alb”) si un fel de ciolan de porc fiert in bere. Din pacate, n-am simtit berea, dar a fost foarte gustos. Nu-i nimic, am compensat cu berea propriu-zisa care nu se putea lasa mai prejos. In sfarsit – bere la 500ml si dupa doua (Okocim si inca un fel – bune amandoua) am plecat de acolo incantat ca au fost cei mai buni 20$ cheltuiti de cand sunt aici.

Saptamana care urmeaza mi-am cumparat bilete la “Phantom of the Opera” (“Fantoma de la Opera”) jucat pe Broadway. Ia sa vedem noi de ce atata zarva…

Desfac o bere. Ieri am fost la supermarket si pentru prima oara de cand sunt aici mi-am cumparat bere. Multa cred ca dupa standardele lor ca pachete mai mari de atat n-am vazut. Doisprezece sticle de 330 ml. Deci patru de litri de bere e maximul de bere pe care ai putea sa-l iei. Nu te opreste nimeni sa iei mai multe pachete (sau baxuri ce-or fi), dar parca ma gandesc cu jind la sanatoasele noastre PET-uri de bere. Inainte sa vin aici pe toata lumea care apucam sa intreb ceva despre state, ordinea era asa: cat e de scump NY-ul, cat sunt taxele de mari si cat e de scumpa berea. Nimeni n-a fost in stare sa-mi zica, asa ca fac un rezumat aici pentru referinte ulterioare: la festivalul de saptamana trecuta am dat 7 dolari pe o bere, la un restaurant din centru am dat 6 dolari pe bere, pe plaja am dat 4 dolari pe bere, la supermarket 1.xx pe bere. Toate astea sunt la 330ml si nu includ taxe (si bacsis dupa caz). Un pont si mai bun – am gasit la coltul strazii un magazin polonez unde se vinde marfa mai de-a noastra unde am gasit bere la 500ml cu 1.40. Asta cred ca e printre cele mai bune preturi. Prea ieftina nu e daca ne raportam la noi. Din punct de vedere al calitatii, parca-i lipseste ceva, acea un pic de amaraciune care face apa sa fie bere. Nu-mi plac berile amare in general, dar asta e parca prea dulce si nu o simti.

Fsss…

Desfac o bere. V-am zis ca nu imi plac berile la 330ml oricat de ieftine ar fi? Am senzatia ca sunt betiv. Se duc prea repede.

Bun, acuma ca am facut balada berii pot sa ma intorc sa mai povestesc una alta din acest New York. Luni am incercat o jumatate de zi sa printez un formular la una din multe imprimante din companie. Atat de multe si bine ascunse, incat sunt indicatoare speciale pentru locatia imprimantelor din loc in loc. Am tras la cea mai apropiata de mine. Era alb-negru, mie imi trebuia color. Trag la una color, se blocheaza hartia in imprimanta. Trag la alta color, dar efectiv nu o gasesc. Am cautat imprimanta aia un sfert de ora pe tot etajul, nu am reusit sa o gasesc. A patra a fost cu noroc. A trebuit sa merg mult, dar am gasit-o. Si am fost fericit. Formularul atat de important era pentru a doua zi cand trebuia sa aplic pentru SSN (in traducere libera un CNP la noi) ca cica e obligatoriu. Daca e obligatoriu, nu se discuta.

Marti ma trezesc mai de dimineata decat de obicei ca sa merg sa aplic. Cu formularul completat, ca un scolar in prima zi de scoala, ma indrept spre Fulton Street (strada Fulton). Parca mersesem prea mult de la metrou asa ca incerc sa intreb pe un nene care statea si fuma pe trotuar (nu mi-e clar inca daca au voie sa fumeze in public sau nu). Imi explica ca nu e din zona, dar pot sa intru inauntru ca “baietii aia trebuie sa stie”. Acuma daca ma uit inapoi cred ca a facut un misto mare ala de mine. Fara sa ma gandesc, intru inauntru si ridic privirea – doi oameni imbracati in uniforme militare, fiecare la biroul lui – era un loc unde se recrutau oameni pentru marina (unitate din armata americana). Dupa ce ma pierd un pic, intreb:

Eu: “- Do you know where Fulton St. is?” (Stiti unde este strada Fulton?)

Unul din ofiteri: “- What did you say, son? You want to enroll in the marine?” (Ce ai zis, fiule? Vrei sa te inrolezi in marina?)

Eu: “Ăăăă… ăăă…”

Acelasi ofiter (rade): “Down the street.” (Mergi inainte)

Eu (cu gandul ca si-au facut rasul pe ziua de azi cu mine): “Thank you.”

Dar nu am scapat asa usor. Engleza mea de balta ma da de gol:

Celalalt ofiter: “Where are you from?” (De unde esti?)

Eu: “Romania.”

Celelalt ofiter: “Aaa… Ceaucescu.”

Eu (valeu, trebuie sa plec): “Yeah…” (Mda…)

Nervos ca Romania = Ceausescu ma duc sa aplic pentru SSN-ul ala. Ma gandeam ca e un prilej bun sa vad bugetarii lor si daca au aceleasi “tristeturi” ca la noi. Cand gasesc cladirea, o coada-n strada de nu-mi venea sa cred. Eu in jumatate de ora ar fi trebuit sa fiu la serviciu si coada se intintdea jumatate de bloc. Il intreb pe un nene de la coada pentru ce stau si mi-a zis sictirit: “IRS” (Taxe).  A, perfect. Eu nu stau pentru asta. Dau sa intru, un gardian – nu, nu, pe cealalta usa. Ma conformez si intru pe dincolo desi se ajungea in exact acelasi loc, la exact aceleasi lifturi. Securitate ca in aeroport, scanare, dat cureaua jos, mai ca intram la Pentagon. Urc la etaj, un gardian pensionat probabil de 10 ani ma intreaba daca am formular. Ii zic ca da, si ma trimite la coada. Destul de maricica coada, numai ca spre deosebire de la noi, a mers mai repede decat ma asteptam. Pana ajung la ghiseu. O domnisoara de-abia intrat in tura imi ia formularul si incepe sa-mi completeze datele.

Fss…

Desfac o bere. V-am zis, sunt mult prea mici, iar articolul asta prea lung.

Tasteaza acolo ea intr-o fericire, trage la imprimanta si-mi da sa semnez. Mergand pe sfatul de la Vasile ca sa nu semnez niciodata ca primarul, imi iau 10 secunde de la sine putere si citesc in diagonala ce-a printat tantea aia. Stau pe strada 499, in loc de 49. Ii trag atentia respectuos si ea repede imi cere formularul inapoi. Face modificarea, printeaza iar si imi da din nou la semnat. Acelasi protocol, descopar ca ma cheama “Alexandro”. Imi placea cum suna, dar nu se pupa cu pasaportul. Ma nascusem in “Bacao” (cred ca avea ceva probleme cu litera ‘u’ pe tastatura – iar sunt rau). Reusesc sa prind greselile astea inainte sa-mi ceara iarasi formularul. Nu stiu de ce, avea un fix sa-i dau imediat formularul gresit inapoi. Ma rog, i l-am dat. La al treilea formular printat, s-a desteptat si imi zice: “verifica acuma tot”. Cu zambetul pe buze, “sigur ca da” (in gandul meu, daca m-ai fi lasat din prima… ce repede scapam amandoi unul de altul). Din fericire, cifra magica si-a zis cuvantul si nu au mai fost greseli. “Asteptati doua saptamani sa va ajunga la adresa data si daca nu ajunge, veniti inapoi”. Hehe, bine ai venit in Romania, ca la fel facem si noi. Ies de acolo cu nasul pe sus ca mi-am terminat treaba inainte cozii care de-abia intra in cladire si plec inspre serviciu.

Va mai amintiti de camera aia denumita sugestiv “Quiet room” (Camera de liniste) pe care ziceam ca nu o gasesc. Ei bine, in momentul in care era sa adorm a doua oara pe holul etajului in vazul tuturor, mi-am spus ca nu se mai poate. Trebuia sa iau o atitudine si am inceput sa caut camera. Se pare ca pe reteaua locala toata camerele si pozitiile lor sunt bine definite si descrise. Asa ca tot ce a trebuit sa fac a fost sa dau o cautare si sa o gasesc. Etajul sase, langa dusuri. Minunea tehnologiei. Dupa masa de pranz, ca un lenes veritabil ce sunt imi tarai fundul pana la etajul sase. Intru in camera, imi pun ceasul sa sune si adorm linistit. Ah, sa tot muncesti asa. Inainte sa adorm am incercat si aparatul ala de zgomot surd (sau alb) de care vorbeam tot intr-un articol anterior. Nu stiu exact daca chiar face pe cineva sa se relaxeze, dar pe mine sigur nu. Face exact ca un ventilator, dar un pic mai artagos. L-am inchis imediat cu ideea ca linistea e mai sfanta. Si a fost.

In weekend am reusit performanta sa alerg dupa doi iepuri si sa nu prind niciunul. M-am straduit mult ce-i drept. Pentru ziua de sambata (ziua in care mi-am propus sa fac altceva decat sa stau in fata calculatorului) aveam doua optiuni: fie sa merg la “City Chase” (alergatura prin oras), fie sa merg la un munte din apropierea New York-ului. Alergatura asta ar fi fost ceva de genul sa faci diferite lucruri prin oras, intr-o cursa cu alte echipe. Ar fi fost foarte interesant pentru ca as fi avut ocazia sa mai cunosc NY-ul, doar ca pana la urma am ramas fara un partener (echipele erau de doi oameni). Am aflat tarziu ca nu mai pot participa si se pare ca si pentru munte a fost prea tarziu sa ma hotarasc. Un pic dezamagit, dar cu timpul extra pe care l-am avut sambata am reusit sa fac ceva ce de mult imi doream: sa caut un program de master pe care as vrea sa-l urmez anul viitor. Se pare ca exista mult mai multe programe de master decat mi-as fi imaginat si alegerea nu e deloc usoara.

In timpul saptamanii am dat la serivicu peste o stagiara romanca (Simina) in aceeasi companie. M-am bucurat extrem de mult sa vad ca nu-s singurul roman care face un stagiu acolo. M-am bucurat si mai mult cand am aflat ca ea incepuse de mai mult timp stagiul (face facultatea in Canada si vacantele sunt altfel) si ca deja se imprietenise cu o groaza de stagiari. Asa ca duminica asta, m-a invitat si pe mine sa ne intalnim sa iesim la o seara in oras. Super! Am mers initial sa mancam undeva si apoi ar fi trebuit sa ajungem la un film sau o piesa de teatru. Din pacate, dupa masa nu am ramas decat trei oameni: Simina, Irina (o blonda din Ucraina care nu lucreaza la compania X, ci e un office manager (nu stiu sa traduc) pentru o companie de turism) si eu. Pana la urma n-am vazut niciun film, dar ne-am plimbat cu metroul. Am realizat la un moment dat ca niciunul nu stiam exact cum trebuie sa ajungem unde ne-am propus. Fetele au inceput sa se uite pe o harta si sa discute despre cum sa ajunga. Ca o paranteza, metroul de aici e pe zile si intervale orare. De exemplu un metrou care merge in weekend, s-ar putea sa nu mearga in timpul saptamanii si invers. Mai ales ca acuma sunt lucrari de reabilitare, e putin dat peste cap. Oricum, in fiecare statie, conductorul anunta prin niste boxe mai vechi ca mine ce modificari are trenul (dar niciodata nu se intelege prea bine, deci trebuie sa pui tu cap la cap toate cuvintele). In mod normal, as fi luat problema in maini proprii si as fi propus solutia care mi se parea mie cea mai buna sa ajungem la destinatie. Dar mi-am dat seama ca am doua fete in fata, deja impacientate si am zis ca trebuie sa fie interesant sa ma las pe mana lor. Odata pentru totdeauna trebuia sa fie distrus mitul ca fetele nu prea se orienteaza in spatiu, mai ales ca vorbim de oameni de la un anumit IQ in sus. Am coborat din trenul in care eram, am iesit in ploaie, am traversat strada, dar ne-am suit in acelasi tren (in aceeasi directie), am schimbat la urmatoarea statie (in directia opusa, cu acelasi tren). Asta e pe scurt, ca intre timp am tras niste rasete zdravene. Oricum, nu dezvolt mai mult ca risc sa par misogin (stiu, deja e prea tarziu), dar mitul e tot acolo.

Lasand prostiile la o parte, incep sa ma acomodez aici. Parca nu mai imi este atat de greu sa merg sa discut cu lume noua (desi sunt departe sa fi reusit ce mi-am propus ca prim punct in articolul Am plecat) si parca incep sa ma simt in largul meu. Ceea ce pentru mine este foarte important. M-am acomodat mai repede decat ma asteptam, dar nu la fel de repede pe cat mi-am propus. Mai am de muncit la capitolul asta, dar totusi consider ca nu a fost un inceput rau.

A fost plina de noutati si mi s-a deschis in fata o cu totul alta lume. O lume in care limba pe care o vorbesc nu mai e asa confortabila cu cea care am fost obisnuit doua zeci de ani si care parca ma impiedica sa exprim intotdeauna lucrurile pe care le-as vrea; o lume plina de forfota in care in fiecare zi ai nenumarate posibilitati de a face altceva (prin extensie, imi permit sa fac o comparatie intre trecerea de la Bacau la Bucuresti in momentul in care am venit la facultate); dar totusi, o lume cu oameni ca tine si ca mine.

Am povestit de ziua de joi si de TGIAF. Tot in seara aia m-am dus sa mai vad inca o camera, iar “doorman”-ul acelei cladiri (cred ca echivalentul ar fi portarii la noi, dar nu avem asa ceva la blocurile noastre – sau cel putin nu stiu eu sa avem) era o doamna la vreo 50+ de ani. Vorbesc cu ea ca vreau sa merg la camera 201 imi spune sa ma semnez intr-un soi de condica si apoi pot sa iau liftul. Cat il astept insa, suna telefonul ei si raspunde. Hehe, incepe sa vorbeasca in romana. Nu stiu de ce, am zambit cu gura pana la urechi inspre ea. As fi vrut sa-i zic atunci ceva, dar ar fi fost nepoliticos sa o intrerup asa ca am luat liftul cu gandul sa vorbesc la intoarcere cu ea. Bineinteles, era tot la telefon si cand am coborat. Dar mi-a facut semn sa vin inspre ea (probabil ca zambetul pe care-l vazuse inainte si numele cu care ma semnasem i-a dat de banuit ceva). Am aflat ca venise de vreo 15 ani in State cu loteria vizelor, ca are o fiica si un fiu, ca nu e rau aici, ca sa ma am grija la romani (de ce naiba toata lumea imi zice asta?!) ca-s asa si asa, ca se merita sa stau in apartamentul ala daca-mi permit. Incepand cu discutia asta am inceput sa aplic constient cateva din principiile enuntate in cartea amintita in unele din articolele anterioare. Si pe buna dreptate: m-am aratat interesat de ceea ce zicea, am pus intrebari despre ea si familia ei, daca se intorcea discutia inspre mine ii raspundeam politicos, dar aveam grija imediat sa ma intorc pe firul pe care eram. Rezultatul a fost o discutie placuta, din care am mai aflat una alta despre un roman la New York. Putin? Mult? Suficient.

Sa trec la ziua de vineri. In ziua asta am fost pacalit. Toata saptamana m-am gandit cum sa mananc suficient de mult la fiecare din mese astfel incat sa ma tina exact pana la masa urmatoare si nimic mai mult. Dupa masa de pranz am aflat ca vinerea nu exista cina. Suparat nevoie mare si cu foamea de rigoare la momentul serii, am dat-o pe jeleuri, batoane cu cereale si mere (astea le-am gasit printre resturi in bucatariile alea mici si colorate). Mai interesant este ca R. a realizat ca mi-e greu sa ma integrez prin toata lumea asta straina (si cu cel putin vreo 5-6 ani mai mare ca mine) si ca sunt mai timid eu asa de felul meu si a facut urmatorul pas: l-a trimis pe un coleg de-al lui sa ma ia la masa de pranz – un coleg italian, sa fie cat mai aproape de mine cu gandul si sufletul. Am zambit, iar spre seara inainte sa ma indrept spre o conferinta i-am multumit politicos. Discutia nu a fost cine stie ce deosebita, dar a fost un prim pas. Cred ca mai mult m-a bucurat sa aflu ca lucrez cu un om care e atent la detalii, acuma stiu ca trebuie sa am grija la fiecare pas. Nu stiu cum vi se pare voua, dar oamenii atenti la detalii te fac sa fii foarte pe faza la ceea ce realizezi. Stii ca daca faci bine ti se va recunoaste meritul, iar daca faci prost o sa fii destul de constient incat sa te mustrezi si sa vrei sa faci mai bine a doua oara, fara ca el sa-ti zica ceva. Parerea mea e ca e una din calitatile princpale pe care un manager bun ar trebui sa le aiba. Revenind ca lungesc paranteza prea mult. In drum spre si odata ajuns acasa incep sa-mi pun semne de intrebare ce o sa fac in weekend-ul asta. Stiam ca am de recuperat mult la capitolul tehnic, dar parca nu vroiam sa-mi incep weekend-ul cu asta. Asa ca vineri seara incep si caut pe CS lucruri care se pot face in orasul asta. Alta paranteza sa explic ce e CS. E un site cu comunitati la nivel de oras/regiune/tara/continent in care lumea dornica de experiente si cunostinte noi vine si propune una alta. Pe langa asta, tot oamenii astia sunt cei care iti ofera cazare pentru cateva zile daca vrei sa stai in orasul lor si sa descoperi cultura, oamenii, distractiile – pentru cei ce stiu, aici e unde Marius si cu mine am gasit cazarea pentru trei saptamani prin Europa. Am inchis-o (paranteza adica). Nu caut mai mult de cinci minute si vad ca se face caiac canoe pe raul Hudson (e raul ce desparte New York-ul de un alt oras mare din vestul lui, New Jersey) si mai ales gratis. Peste alte doua minute gasesc ca saptamana urmatoare va fi o iesire la un “camping” (iarba verde cred ca ar fi o descriere mai buna la noi) cu corturi si cu multe lume. Nu-i rau deloc. Trimit mesaj in ambele parti si ma culc.

Sambata dimineata ma trezesc la 9. Aaaa, ce viata. Dupa ce toata saptamana m-am trezit la 7, imi incep in sfarsit o dimineata de la 9. Soare afara, frumos. Ma uit pe CS, nu raspunsese nimeni la faza cu caiac canoe. Mai stau un pic pe la 11, iar ma uit – nimic. Hmmm. Ma invart, ma sucesc, frica din mine ma gandesc cum sa o alung si pana la urma sun. Nu raspunde. Suna inapoi dupa doua minute. Vorbesc cu persoana respectiva (Melisa) – “Da, sigur ca da. Te astept. Eu sigur merg. Ne vedem la 1 la pontonul 40″. Pleosc, de parca stiu eu de pontonul 40. Ma rog, cer detalii, aflu cum sa ajung. Inchid cu un zambet mare ca mi-am facut curajul sa sun. A fost bine. Inainte sa plec inspre vestitul ponton, imi amintesc iarasi despre cartea pe care mi-a bagat-o pe gat Bianca (multumesc) si anume de o fraza de acolo: “Trebuie sa investesti timp ca sa poti incepe/intretine o relatie cu cineva”. Nu e citat, dar asta e ideea. Trebuie sa aplic si asta. Asadar, ma duc pe CS si caut detalii despre ea. Aflu ca e de fapt din San Francisco (oras de pe coasta de vest si cu totul diferit de NY asa cum o sa aflu mai tarziu), ca e studenta pe la ceva de gen teatru, ca a fost in Guatemala (trebuie neaparat sa merg si eu in Guatemala, toata lumea a mers in Guatemala!), ca ii place sa invetele limbi straine noi, ca a inceput sa faca snowboarding, ca doneaza frecvent oua (si incurajeaza lumea sa o intrebe despre asta – eu nu am fost curios, m-am multumit cu celelelalte lucruri care le-am aflat despre ea) si ca a lesinat prima oara cand a donat sange (hehe, avem ceva in comun!). Imi fac liniute cu fiecare din lucrurile astea, mi le trimit pe mail ca sa le am si pe jucarie si plec. Pe metrou, ghiciti ce-am facut. Am citit si recitit mail-ul ala si efectiv l-am invatat pe de rost. Mi-am facut planuri ce si cum as putea sa discut despre fiecare. Ma surprindeam cateodata razand. A fost o experienta interesanta si ajutatoare se pare. Pana la urma am fost vreo cinci oameni (s-a dus naibii sa stiu cate ceva despre fiecare), dar a fost foarte placut. Am facut caiac canoe (nimic spectaculos asa cum m-as fi asteptat) si am stat de vorba cu fiecare afland cate ceva despre ei. Unul care e actor, doi stundeti la inginerie mecanica, iar Melisa nu am reusit sa inteleg foarte bine ce face, dar cred ca ceva de gen promoter la noi. Dupa vreo ora de dat la vasle, Melisa ne invita sa mergem si la nu stiu ce festival de pe Coney Island (extremiatea sudica a New York-ului, chiar langa ocean). Doi dintre noi acceptam si ne suim la ea in masina. Cu ocazia asta am mers si cu masina prin New York. Trecand peste faptul ca o sa fiu misogin si o sa zic ca la fiecare unu-doua minute centura mea se bloca, au si astia de-a gropi sa le ajunga. Dar se pare ca nu prea le pasa. Cel putin Melisei si Jeep-ului ei nu pareau sa le pese. Oricum am trecut unul dintre podurile dintre Manhattan (zona centrala) si Brooklyn (zona sudica) si am avut parte de o priveliste minunata. Mai apoi am vazut si vestita statuie a libertatii, dar era foarte indepartata (iar eu nu aveam ochelarii). Dupa ce am mai luat doua persoane, ne indreptam spre locul festivalului. Astia doi pe care i-am luat (care cred ca erau un cuplu) mestecau incontinuu o guma. O dadeau de la unul la altul, faceau juma-juma, tot felul de mismasuri. M-am mirat eu asa initial, dar era printre cele mai putine ciudate lucruri pe care le vazusem de cand eram aici asa ca nu prea am bagat de seama. In schimb am bagat de seama ca nu ne-a oferit guma niciunuia dintre noi, desi tot timpul erau cu ea in mana. Mai tarziu aflu si de ce. Dupa cateva gume bune si niste bere imi spun ca de fapt erau cu droguri (si din ce mi-a zis Melisa erau destul de tari). Ma amuz un pic, incep o conversatie din asta ca eram curios si aflu ca se vindeau cam cu 20$ doua gume. Ma gandesc ca au job-uri bune daca-si permit asta. A, dar trebuie sa revin la bere. In ziua asta a fost pentru prima oara de cand sunt aici cand am baut o bere (ma rog, doua, trei, patru parca in total). Pe langa faptul ca era la 330ml toata berea (of!), era si foarte scumpa. Probabil ca si din cauza festivalului, desi una din ele am baut-o intr-un bar si era tot vreo 5$ (la care se adauga bacsis si taxe), deci am lasat vreo 7. De sambata incepand, am renuntat sa mai fac trecerea in lei ca-mi fac inima rea degeaba.

Dupa cum am zis, festivalul era chiar la plaja. Asa ca am mers si la ocean. Plaja mizerabila ca la noi, apa deloc transparenta ca prin reclame. Banuiesc ca gunoaiele se datorau si festivalului, dar oricum, nu am fost deloc impresionat. In schimb, am fost foarte multumit ca ceva e ca la noi. Oameni care vin cu diverse pe plaja (“colorata, maine-i gata”). Un nene era cu bere. Ieftina. Patru dolari (dupa ce dai sapte la doi pasi mai incolo, ti se pare ieftina). Multumit de mine, mai iau o gura. Buna. Desi Heineken-ul lor e parca mai dulce ca a noastra, cu toate ca se lauda ca e imbuteliata in Amsterdam. Oare o fac diferita in functie de tari? Si inca ceva care m-a surpins. Dom’le, multa mancare – o groaza de tonete cu mancare. De toate felurile. Pui, porc, frigarui, cartofi prajiti, hotdog, fructe, orice-ti trece prin cap. Ma gandeam daca lumea de aici se mai gandeste si la altceva inafara de mancare. Pana si astia cu care am fost (toti americani) s-au mirat de cantintate/diversitate. Ne-am dat si in masinute si intr-o roata mare, dupa care ne-am indreptat inapoi spre masina cu gandul sa mergem inspre un bar. Pe drum insa, toata nebuneala din timpul saptamanii si-a spus cuvantul si m-a luat un somn adanc. Dupa ce ne-am oprit pe la casa celor doi cu guma ca sa se mai aprovizioneze ca se pare ca nu se asteptau sa mestece atata, mergem la barul cu pricina. Eu ma scuz, le spun ca mi-ar mai fi placut sa stau, dar nu mai rezist. Rad un pic de mine ca-s amator si ca plec asa devreme, dar na – nu mai sunt tanar.

Asta se intampla pe la ora 00:30. Ma sui in metrou. Ajung acasa la 03:30. Mda. Se pare ca datorita unor reparatii pe la sinele lor, plus cateva diferente ale mersului metroului noaptea (au un alt regim pe timp de noapte), plus cateva decizii proaste din partea mea am reusit performanta sa fac trei ore pana acasa. Cand in mod normal o ora ar fi fost cam de ajuns. Oricum, a fost o intamplare interesanta. In una din statii, am stat cam vreo 40 de minute datorita unor reparatii. Ne-au schimbat dintr-un tren in altul, apoi ca nu merge decat pana la urmatoarea statie, ca sa-l asteptam pe urmatorul care vine dupa alte doua zeci de minute. Pana la urma m-am resemnat si m-am bagat intr-un colt al unui vagon cu gandul sa atipesc oleaca daca tot e nebunia asta. Paranteza. Intr-o conversatie cu o prietena, m-a avertizat sa am grija noaptea cu metroul in NY. Stateam si ma gandeam inainte sa intru la metrou daca o sa fie probleme, etc. Da’ de unde. Un buluc de oameni mai ceva ca la Unirii la noi. Inchid paranteza. Ca mine prins in statia aia, mai erau inca vreo 70-80 de oameni. Numai ca daca eu m-am retras sa atipesc, ei au inceput sa-si ceara drepturile. In momentul ala m-am trezit si am zis sa vad diferente dintre noi si ei (clar la noi nu s-ar fi aprins nimeni asa de repede). Era un biet lucrator acolo de care incepuse sa se ia in mod politicos toata lumea, ca de ce nu merge, ca de ce asa, ca de ce pe langa. Omul calm, raspunde la intrebari, isi cerea scuze, nu lua el deciziile. In tot timpul asta stateam si ma gandeam ca un oras-capitala (care acuma citesc pe wiki ca are o populatie cu o denistate de 50 de ori mai mare decat cea a New York-ului) tot ce misca si se cheama transport public la ora unsprezece se inchide. Si ca astia se revoltau ca de ce trebuie sa stea o jumate de ora in statie la metrou ca sunt lucrari? Ce diferenta de perspectiva. Pe la patru dimineata trag linie si la ziua aceasta. O zi lunga, ca toate celelalte.

Duminica ma trezesc la 11. Deja mi-o iau in cap. Si dorm si la pranz. Dar, ca un baiat harnic ce sunt, ma duc sa spal. Cred ca nimeni aici nu mai are masina de spalat. Din colt in colt exista spalatorii in sensul de o camera foarte mare cu multe masini de spalat si uscatoare si toata lumea vine acolo si spala. Bag cateva monezi si hainele si dau drumul. Ma duc acasa, ma intorc dupa jumatate de ora le bag la uscator. Dupa inca jumatate de ora vin si le iau uscate si gata de folosire. Tot sa speli asa. Toata ziua am lenevit-o, insa spre seara am facut totusi ceva care merita spus. Am alergat. Mi-am luat inima in dinti si am plecat in parc sa alerg (desi fara Adi nu stiu cata tragere de inima am avut). Un parc micut din apropiere cu denumirea de “Sunset Park” (Parcul Apus-de-Soare). Dupa cateva bulevarde si strazi traversate ajung acolo si inteleg de ce se cheama asa. Eram chiar la momentul apusului, iar toata splendoarea Manhattan-ului cu cladirile sale inalte era luminata de o roseata violeta. Doar cateva cladiri vechi din zona Brooklyn-ului stricau peisajul antropic.

La ziua de duminica. In ziua de duminica m-am relaxat. Mi-am dat seama ca mi-e cam imposibil sa ma mut intr-o cazare finala intr-un timp asa scurt si sa fiu si multumit de alegerea facuta asa ca am facut un pas mic inapoi si am zis ca ar fi cazul ca dupa o saptamana de agitatie sa-mi iau “liber”. Am fost doar seara sa mai vad un apartament si cam atata. La intoarcere de acolo am avut parte de o patanie interesanta, asa, de “bun-venit” in NY, dar pe care am sa o povestesc alta data ca mai sunt persoane, rude cu mine, care citesc ce scriu si nu as vrea sa le sperii chiar din primele zile.

Urmatoarea zi a fost prima zi din stagiul de practica la compania X. Asa ca ma scol de dimineata si in stilu-mi caracteristic ajung mai devreme cu vreo jumatate de ora. Iarasi trebuie sa pierd timpul facand ceva asa ca ma gandesc din nou la niste experiente culinare – insa avand in vedere ca urma sa fie prima mea zi am zis sa nu ma risc prea mult si am cumparat doua banane verzi de 50 centi fiecare. Atat de verzi incat atunci cand le-am desfacut am descoperit ca erau stricate. Sincer, atunci am crezut ca o sa mor de foame in trei luni de zile cat am sa stau aici avand in vedere si povestile din zilele anterioare. Asta pana cand…

Se face ora 9. Intru timid in cladire. Securitatea de la intrare imi cere pasaportul si chiar in acest timp primeste un telefon care intreaba de vreun intern ratacit – “Da, il trimitem sus”. Mi se da o legitimatie de vizitator (de care inca ma folosesc, se pare ca sunt un vizitator fidel al acestei cladiri) si un domn foarte dragut imi tine usa liftului ca sa intru (pentru asta era platit). Sa fac o paranteza. Am de foarte multe ori impresia ca s-au creat locuri de munca artificiale. Spre exemplu, acest domn (costum, cravata, ghiul, tot ce trebuie) nu face altceva toata ziua decat tine usa liftului pentru cei ce urmeaza sa-l foloseasca. Indruma toate persoanele, fie la un lift, fie la un altul (sunt vreo trei parca)  si-ti ofera un calduros “buna dimineata”. Foarte dragut, ce pot sa zic – totusi, chiar asa? fie administratia cladirii vrea sa demonstreze fandoseala (am vazut mai multe cladiri asa), fie ca sa se scada somajul se apeleaza si la asa ceva – inca nu m-am lamurit. Oricum, revenind. Urc in lift si apas la etajul 4 dupa instructiunile primite.

Se deschid usile si vad scris “compania X” in litere jucause si colorate. Uhu! La receptie, alta securitate. Tura asta securitatea proprie a companiei. Mi se da alta legitimatie, tot de vizitator. Incepeam sa cred ca venisem pentru altceva, nu pentru un stagiu. Zic ca-l caut pe domnul R si dupa cateva mistouri imi dau seama ca era una din persoanele cu care vorbisem. Inceput bun. Incepe turul companiei. R ma duce din prima la cantina si-mi zice “ia si mananca, iti recomand clatitele”. Aratau bine, dar nu stiu de ce, stiam ca nu o sa-mi placa si chiar nu mi-au placut. Dar am zis sa nu insult recomandarile. Cat am stat la masa, mi-a mai povestit una alta, m-a intrebat daca am gasit unde sa stau, mi-a prezentat pe scurt ce o sa facem in ziua respectiva. Am iesit din cantina si chiar pe hol era un sir intreg de calculatoare, martor a evolutiei in timp a acestei tehnologii. Lucruri pe care nu credeam sa le vad vreodata, gen cartele perforate, ALTAIR, Commodore, dischete de 8 sau 5.25 inch cate si mai cate stateau dintr-un capat in altul al holului unele din ele chiar in stare perfecta de functionare. Holul asta unde erau calculatoarele era de fapt o parte mica din hol. Inca o paranteza. Cladirea e imensa, a doua ca dimensiune din NY. Are etaje extrem de mari ca suprafata. In ciuda acestui fapt, totul este amenajat ca spatiu deschis, cu exceptia cantinei (bineinteles) si a unor sali de conferinta. In rest, nu exista birouri separate pentru manageri sau mai stiu eu ce ierarhizare. Toti stam laolalta, ne deranjam unii pe altii si se lucreaza impreuna. Revin iarasi. Dupa ce-mi prezinta muzeul, incepem sa mergem pe hol si ajungem la un “micro-kitchen”. E o mini-bucatarie unde gasesti snacks-uri, iaurturi, sucuri, cafea, m&m , fructe, orice. In caz ca ti se face foame intre mese (?!). In caz ca n-am precizat, toata mancarea de la cantina si de la mini-bucatarie e gratuita. De fapt totul e gratuit. Sunt patru astfel de mini-bucatarii pe tot etajul, fiecare de o culoare diferita ca sa poata fi reperata usor. Una e galbena, una verde, restul nu le-am vazut sau nu-mi amintesc (dupa cum am zis, etajul e foarte mare). Mai departe pe hol dam de sala de jocuri (“games room”) – ping-pong, biliard, darts, scaune de masaj si altele care imi scapa acuma. Apoi ne oprim intr-un din salile de conferinta sa-mi arate cum se face o videoconferinta. Era 9 dimineata asa ca R imi zice: daca sunam in California inca e prea dimineata la ei, nu o sa dam peste nimeni; hai sa incercam in Dublin si incepe nebunul sa sune la habar n-avea cine. Eu, panicat, “nu o sa deranjam pe nimeni?”, raspunsul lui relaxat – “nu stiu, vedem acuma”. Spre norocul meu si probabil ca si a lui, se pare ca Europa dormea, nu a primit raspuns nici in Dublin, nici in Zurich si dupa trei incercari s-a lasat batut. Mai departe mi-a aratat o camera unde te poti relaxa fara sa fii deranjat. Avea un scaun cu masaj si ceva pe jos astfel inca sa poti trage un pui de somn daca vrei. Ah, si tot in camera asta mai era un aparat de facut zgomot alb. Habar n-am ce-i ala, nici el nu stie exact ce e, dar cica e pentru relaxare. Face exact ca un ventilator, nu stiu cum te-ar putea relaxa (deh, taranul la oras). Langa camera asta era camera de dusuri. Ma gandesc pe bune sa alerg pana la serviciu sa compensez cumva toata mancarea gratuita. Cred ca ar fi realizabil, dar pentru asta trebuie sa-mi gasesc un loc mai apropiat ca acuma stau mult prea departe. In tot acest tur ne mai opream din cand in cand si ma mai prezenta unuia altuia (n-am retinut absolut niciun nume, iar la o zi dupa am citit in cartea recomandata de Bianca ca e unul din cele mai proaste lucruri pe care puteam sa le fac). Toti oameni foarte diferiti. De la batrani de ziceai ca ei au inventat istoria calculatoarelor (si probabil ca unii de pe acolo chiar asta au facut) pana la oameni tineri; musulmani, arabi, crestini, orice altceva; albi, negri, maronii, galbeni; o diversitate incredibila care cel mai probabil da un plus mare acestei companii din orice punct de vedere.

Apoi m-a dus si pe la alte etaje, unde erau alte departamente (resurse umane / vanzari). La fel de impresionant numai ca tura asta oamenii imbracati la cravata, un pic mai seriosi si mai respectabili. Apropo, eram printre singurii care venisem in camasa din tot departamentul tehnic. Se pare ca se poate ajunge destul de bine si fara o cravata. Ma bucur sa mi se confirme asta. Ziua intai trece destul de repede cu toate explicatiile si cu toata mancarea asta gratuita – eu inca sunt socat ca o companie isi permite sa ofere asa ceva la aproape o mie de angajati. Nu vorbesc de sendvisuri uscate, nici de bonuri de masa si nici de cattering – vorbesc de cantina respectabila, cu bucatari recunoscuti (nu glumesc, chiar luni va fi o prezentare a unuia dintre bucatari pentru noua sa carte) cu salate care ti le faci cum vrei, cu gratare, sushi, deserturi de n-am crezut ca o sa guste limba mea vreodata. Of, trebuie neaparat sa incep sa alerg.

De marti incolo, incep sa devin mai relaxat. Metroul am inceput sa-l cunosc mai bine, stiu cand trebuie sa-l schimb sau cand trebuie sa ma dau jos. Recastig orele pierdute pe naveta citind. Si imi face deosebita placere, daca stateam mai aproape probabil ca n-as fi gasit timpul asta pentru carti. La munca inca nu fac prea multe, doar trebuie sa ma acomodez cu tehnologiile de aici (nu o sa intru in detalii). Astazi am participat pentru prima oara si la o videoconferinta. Am crezut ca o sa fie ca si cum te-ai uita la un film pe internet si l-ai vedea pe unul cum iti povesteste una alta lipsit total de interactivitate. Dar nu e deloc asa. Te simti de parca ai fi in sala cu interlocutorul, plus ca ai avantajul sa vorbesti fara sa te auda daca doresti asta. Poti pune intrebari si primi raspunsurile pe care la cauti chiar daca el e la cateva ore cu avionul de tine.

Tot azi ma luase lenea asa un pic dupa pranz (cum e normal, nu?) asa ca m-am ridicat din scaunul meu si am mers pe hol unde din loc in loc sunt niste fotolii mai comode decat scaunele de birou. Iau si laptop-ul cu mine si purtand o discutie cu sor-mea despre filosofii uitate, ma fura un pic peisajul si atipesc. Eu inca sper ca m-am trezit cand capul meu era in cadere libera si ca n-a fost prea evident lucrul asta pentru toti trecatorii de pe hol – nu de alta, dar nu ar da prea bine ca un intern care de-abia a inceput stagiul sa doarma de zor pe holurile companiei. Stiu ca am zis cateva paragrafe mai sus ca exista o camera in care poti dormi, insa am o singura problema: nu o mai gasesc. Si mi-e cam rusine sa ma duc la R sa-l intreb “auzi… pe unde era camera aia in care se putea dormi?”.

Apropo de R, pe la ora 17 vine la mine si ma ia sa mergem la ceva ce trebuie sa facem “neaparat, ca altfel suntem dati afara”. Se pare ca filiala din NY a acestei companii are ceea ce se numeste TGIAF. Ca sa pot explica ce e asta trebuie mai intai sa va explic ce e TGIF. E o prescurtare de la “Thank God It’s Friday” (multumesc lui Dumnezeu ca e vineri) si consta intr-o petrecere la sfarsitul zilei de vineri in una din filialele companiei de pe coasta de vest. Ca sa fie originali, astia din NY au venit cu acronimul TGIAF care e prescurtarea de la “Thank God It’s Almost Friday” (multumesc lui Dumnezeu ca mai e inca putin si e vineri) si consta intr-o petrecere, joia seara de data aceasta. Petrecere e mult spus, e ceva de relaxare, cu bere, vin si (iarasi) mancare.

Dupa un pic de somnic si un pic de petrecere, ma pun sa mai lucrez ceva. Dar ma opresc repede ca se face din nou ora mesei. Asa ca mai iau o pauza si plec iarasi inspre cantina ca sa mai pap oleaca. Incepe sa-mi placa aici. Si ca sa fie tura completa, dupa ce au plecat mare parte din angajati am inceput si eu sa incerc sa ma plimb pentru prima oara cu trotinete din alea pe doua roti (nu stiu cum se cheama) de genul astora. Trotinetele astea reprezinta mijlocul de transport pe holuri. Exista parcari pentru ele din loc in loc si in rest te poti plimba nestingherit pana unde trebuie sa ajungi. Mai greu e pe scari, dar folosesti liftul incapator si aia e.

Trecand peste lucrurile astea de suprafata, incep sa ma simt din ce in ce mai mic aici. Daca aveam oarecum incredere cand am plecat din Romania ca din punct de vedere tehnic nu sunt chiar tabula rasa, m-am inselat amarnic. Aici am realizat ca de fapt cunostintele mele sunt un zero mai mare si ca, prin comparatie, par pietricica care inca reuseste sa se tina de un munte fara sa o ia la vale. Trecerea brusca de la anturajul cu care ma comparam acum cateva luni la oamenii pe care-i vad aici ma debalanseaza un pic, dar (sper eu ca) ma motiveaza. Sunt oameni care respira pasiunea lor.

Oricum, vine weekend-ul. Trebuie sa ma pregatesc de ceva ore libere si sa nu mai povestesc atata de trecut. Sunt in NY.